Must have, must go, must listen to - Lhasa

Am descoperit-o pe Lhasa relativ recent, nu pe căi teoretice, culturale, sofisticate, ci direct, epidermic şi nemediat. În toamna anului trecut primeam cadou cel mai recent album al său, The Living Road. Nu ştiam absolut nimic, nu ascultasem încă Llorona, nu ştiam că, în intervalul dintre apariţiile celor două albume, Lhasa realizase împreună cu surorile sale un spectacol de circ, nu ştiam despre nomadismul ei a la Aglaja Veteranyi, nici despre copilăria artistică şi boemă, fără televizor.

M-am aruncat direct în magma muzicii ei, fără precauţii. Şi asta poate pentru că Lhasa însăşi, atunci cînd o asculţi cîntînd, te aruncă brusc şi fără introduceri într-o intimitate cu ea şi cu tine însăţi, cu o feminitate năucitoare, dar complet asumată. Care plînge, arde, sîngerează, sfâşie, copleşeşte, se cere mîngîiată. Care te trage mai întîi după ea în adîncuri, precum înecatul care se agaţă de orice. Şi tot ea te scoate apoi la suprafaţă, te resuscitează miraculos. Nu întîmplător Llorona are ca punct de plecare figura mitică aztecă a femeii care avea puterea de a vrăji bărbaţii încă de la primele acorduri ale unei melodii triste şi de a-i bîntui apoi neîncetat.

Ceea ce rămîne fascinant şi foarte special la muzica Lhasei este acest efect hipnotic pe care îl produce asupra celui care o ascultă. Impactul cu ea este în acelaşi timp intelectual şi visceral, niciodată numai de un singur fel.

Scriu toate aceste rînduri cu trei zile înainte de primul său concert în România, în baza propriului meu contact intelectual şi visceral cu muzica ei. Nu ştiu ce voi scrie după. Poate voi spune şi eu ca alţii care au văzut-o deja live: "Merci pour la magie, Lhasa!"