Lhasa la marginea lumii / O veste cutremurătoare la început de 2010

Ar fi destul s-o asculţi, dar trebuie s-o vezi, în tinereţea, fragilitatea, forţa ei. Lhasa e o fiinţă şamanică, o fiinţă cîntătoare cu puteri magice, care te electrizează, te fixează, sublimează în tine acea eterică substanţă numită suflet. Douăzeci şi unu de grame grele cît o eternitate...

De fiecare dată cînd îi ascult muzica, în cap îmi vine o apă care curge, o apă tulburată, între două maluri pustii, cu vegetaţie uscată, şi străzile lungi, pustii, cu case cîndva bogate, dar fără oameni acum, dintr-un golit oraş dunărean.

Pentru mine, Lhasa e o poveste de dragoste, una din cele mai frumoase nu pe care le-am trăit, ci pe care mi le-aş putea imagina. Chiar dacă nu e o poveste despre oameni. E o poveste despre teatru şi despre cum poţi să-ţi sari umbra.

M-am îndrăgostit de-un spectacol şi, ca orice iubire, m-a luat pe nepregătite. Un spectacol dintr-un orăşel de provincie, unde mai fusesem o singură dată, un spectacol făcut de un om cu care nu mai vorbisem niciodată (şi căruia i-a luat două zile să vorbească cu mine). M-am dus să-l văd o dată, am rămas trei zile. Într-un fel, n-am mai plecat niciodată...

Stăteam în teatru, dormeam pe fotolii şi în biroul directoarei. Şi mă drogam - ne drogam - cu muzică. Muzica Dorinei în spectacol, muzică dincolo de spectacol. Ascultam în neştire un album, un CD copiat pe care scria, cu marker negru, La Llorona. Iar pe acel CD era o melodie, al cărei refren vorbea despre viaţa de unde nu poţi fugi, viaţa cu faţa la perete. Multă vreme n-am ştiut cine-o cîntă, dar ritmurile ei erau ritmurile oraşului pe care-l vedeam de la fereastră, al oamenilor care treceau pe stradă, al prafului care zburda, la mijloc de februarie, pe strada ce ducea la fluviu. Şi ritmul vieţii care-ncetase să mai fie a mea, timp de-aproape o lună şi, poate, pentru totdeauna după aceea.

Am aflat atunci că teatrul se naşte din dragoste şi la rîndu-i naşte dragoste. De ce iubeşti? Ascultaţi-o pe Lhasa, lăsaţi-vă în voia nadei ei înşelătoare şi orice întrebare se va şterge. Lăsaţi-vă în voia teatrului - poate că, fără să ştiţi, vă veţi întîlni cu magia iubirii, acea dragoste care e doar dăruire, oglindire şi preaplin. Uitare de sine şi nevoie de a se pierde pentru dragoste. Cum poţi iubi un spectacol? Cu toată fiinţa. Nu pe cine iubeşti contează, ci cum, acea alchimie de nereprodus a sufletului care spulberă greutatea trupului pînă la a-şi depăşi şi umbra. Dragostea e devenire, e în tine, nu în celălalt. Ca şi teatrul, ca şi muzica. E un ritm interior, ritmul originar, al grădinii divine, pe care nu-l poţi regăsi decît atunci cînd nu-l (mai) aştepţi. Acel timp de cara a la pared.

În acea lună la Brăila, n-am văzut niciodată Dunărea. Am făcut-o jumătate de an mai tîrziu: era albastră şi tulbure; ca şi viaţa mea, curgea, la marginea lumii, în ritmul Lloronei.

---

"The singer Lhasa de Sela passed away in her Montreal home on the night of January 1st 2010, just before midnight. She succumbed to breast cancer after a twenty-one month long struggle, which she faced with courage and determination."