Svetlana Cârstean: În lista destinaţiilor acestui turneu, pe care l-ai început pe 18 ianuarie 2005, România este singura ţară din Europa de Est în care concertezi. Ce te-a determinat să faci această alegere?
Lhasa: Cred că acest concert este meritul Fundaţiei Aurel Mitran şi în mod special al Violetei Creangă. Ea avea de mult timp intenţia de a ne invita să cîntăm aici, chiar încă de la apariţia primului album, Llorona. Nu pot decît să mă bucur atunci cînd sînt chemată să cînt într-un anumit loc. Sînt fericită că mi s-a oferit oportunitatea de a veni la Bucureşti.
S.C.: Vorbeai în conferinţa de presă despre faptul că România ţi se pare diferită de tot ceea ce ai văzut pînă acum. În ce constă această diferenţă?
Lhasa: Cunosc prea puţin istoria României, dar cred că despre asta e vorba în primul rînd: amprenta acestei istorii se simte imediat ce ajungi în acest loc. Am simţit:o şi eu încă de pe drumul pe care l-am făcut de la aeroport la hotel. Am văzut America, Europa de Vest, sînt multe lucruri care îmi plac în Europa Centrală, dar Europa de Est mă interesează într-un mod cu totul special. Există în această zonă ţări a căror istorie a fost foarte dificilă în a doua jumătate a secolului XX. Este şi cazul României. Cred că asta a făcut posibil ca aici să se dezvolte un spirit foarte diferit. Oamenii au o altfel de comunicare între ei, au alt fel de a asculta muzica, au o altă profunzime a percepţiei. Acesta nu e decît începutul legăturii mele cu România. Este o poveste care acum se scrie. Îmi doresc enorm să mă întorc aici din nou, ca turist, să vizitez, să văd, să descopăr.
S.C.: Se ştie că ai avut o copilărie foarte specială, că legătura cu părinţii tăi a fost foarte intensă. În ce fel te-a format acea perioadă din viaţa ta?
Lhasa: E adevărat că am avut o copilărie aparte. Părinţii mei nu aveau bani şi au găsit pentru o vreme o formulă de supravieţuire extrem de personală. Am trăit, timp de cîţiva ani, într-un autobuz, cu care ne deplasam dintr-un loc în altul. Doi părinţi, patru copii, doi cîini, două pisici, două păsărele şi o broască ţestoasă! Ideea era să mergi pînă acolo unde puteai merge şi să vezi apoi ce va urma. În momentul în care nu mai ştii ce să faci, e bine să aştepţi să vezi ce îţi oferă existenţa. Cred că acest fel de a gîndi mi-a dat mare încredere în viaţă. Nu am fricile acelea pe care le au oamenii în general: frici legate de ziua de mîine, de nevoia de siguranţă. Acest fel de frici pot să îi paralizeze pe oameni, să îi împiedice să meargă mai departe. Părinţii mei au ştiut să gestioneze situaţiile-limită de acest fel şi m-au învăţat implicit şi pe mine s-o fac.
S.C.: Ce frici mai poate avea un copil care a învăţat atît de curînd să îşi învingă temerile despre care vorbeai?
Lhasa: Cred că mi-e frică de lucruri extrem de simple. Asta pentru că sînt şi eu un om ca toţi ceilalţi. Sau mă pot teme de lucruri importante: de reuşita unui turneu ca cel pe care îl fac acum, de faptul că voi cînta într-o ţară care îmi e complet necunoscută. Pînă şi ideea de a face un album întreg în spaniolă m-a speriat la început. Chiar dacă părinţii mei m-au educat într-un anumit fel, asta nu face ca lucrurile să fie foarte uşor de realizat întotdeauna, nu am o reţetă miraculoasă, ci un drum al meu, pe care îl parcurg cu încredere în ceea ce va fi mîine.
S.C.: Între The Living Road şi Llorona există o diferenţă importantă. Dacă Llorona e pasional, The Living Road e mai degrabă cartezian şi foarte echilibrat. În plus, percepţia asupra propriei tale feminităţi pare să se fi schimbat fundamental. Ce a făcut posibil această schimbare?
Lhasa: De fiecare dată cînd lucrez la un album merg pînă la capăt, adică dau tot ceea ce pot eu da în acel moment. Piesele de pe acel album mă exprimă întru totul pentru perioada respectivă din viaţa mea. Aveam 23 de ani cînd am scos Llorona şi 30 cînd a apărut The Living Road. Iată, e o diferenţă de şapte ani între ele. S-au întîmplat multe în toţi aceşti ani. Am învăţat multe. Cred acum că, la 30 de ani, orice femeie are o alegere foarte importantă de făcut între a face plăcere altora sau a se asculta pe sine însăşi. The Living Road vorbeşte mult despre asta, despre nevoia de a-ţi găsi drumul, drumul tău care e unic şi pe care nimeni nu l-a mai parcurs, pînă la tine. Nu e nevoie să le placi tuturor, nu trebuie să încerci să îi faci pe toţi să te iubească. Trebuie doar să faci ceea ce ai tu de făcut, să trăieşti ceea ce ai tu de trăit. Să fii pe propriul tău drum. Şi asta fără îndoială că nu e uşor, nu poţi fi victorios dintr-odată.
Notă: Fotografii de Doru Ştefan.