Regizorul, Ben Wheatley, introduce violenţa ca pe un element absurd, depieliţat de stratul lui social sau moral, menit să facă un comentariu contrastant vizavi de banalitatea love-story-ului (pe care o distruge, de altfel) şi de latura aceasta bio, ecologistă, pe care alege o să o arate, în ceea ce priveşte parcursul turistic al celor doi şi restul personajelor întâlnite (şi, într-un final, omorâte) - bărbatul care aruncă ambalaje pe jos, familia cu caravana ultra-modernă, bărbatul care protestează împotriva excrementelor de câine, inventatorul unei caravane portabile pentru bicicletă şi un ultim biciclist de pe marginea drumului. Astfel încât, chiar procesul de "curăţare" a oamenilor de pe faţa pământului devine un act ecologist, pentru că, aşa cum afirmă unul din personaje, prin asta se reduce cantitatea de deşeuri pe care acesta ar putea să le producă. Cei doi, Tina şi Chris, nu sunt doi maniaci ecologişti, ci pornesc de la o anumită normalitate (şi bun-simţ, în ceea ce priveşte ecologismul) şi ajung, prin nişte extreme consequences tratate în estetică absurdo-tarantiniană, la a induce un alt grad de normalitate, în care crimele pot fi justificate.
Umorul negru e prezent nu numai în replicile protagoniştilor şi în situaţiile în care ajung cei doi, ci şi în felul în care camera surprinde anumite momente, aproape parodiindu-le prin slow-motion-uri aplicate unor secvenţe dure sau prin tăieturi bruşte de montaj. Povestea de dragoste se destramă şi ea odată cu ultimul obiectiv turistic din vacanţa celor doi, departe de a fi cea ideală, plănuită iniţial. Filmul britanic, amuzant şi cu o doză de teribilism bine controlată, spune, de fapt, povestea găsirii unei compatibilităţi, într-o lume devenită şi ea incompatibilă pentru protagonişti, o Bonnie isterică, un Clyde criminal, fără dorinţa de a jefui bănci, fără arme, doar cu speranţa că-şi vor consolida relaţia într-o vacanţă.