Regizorii, fraţii Taviani, îi filmează pe deţinuţi, mai întâi într-o cheie realist-observaţională, din momentul primirii anunţului că urmează să repete pentru o nouă piesă de teatru - Iulius Cesar, de William Shakespeare - şi apoi, pe parcursul celor şase luni de repetiţii într-o sală, pe holurile şi în spaţiile închisorii, iar la final, ne arată spectacolul deţinuţilor, cu un succes răsunător la publicul prezent la reprezentaţie. Lumea închisorii, lumea deţinuţilor, de fapt, foarte pe scurt descrişi la început prin nume, fapta săvârşită şi pedeapsa pe care o au de ispăşit, devine un soi de probă recoltată, pusă pe o lamelă şi studiată la microscop pe măsură ce două substanţe foarte puternice sunt amestecată în acea cultură investigată - teatru şi cinematografia.
Filmul nu se limitează la a face un documentar observaţional despre procesul de creaţie a unui spectacol de teatru de către nişte deţinuţi, ci intervine acolo unde simte că teatrul modifică ceva din structura acelor oameni. Astfel, spectacolul de teatru în sine, nu este prezentat decât ca produs final, dar mai puţin valoros faţă de spectacolul repetiţiilor, care devine povestea filmului în sine. Scena de teatru, sau convenţia teatrală a unui spaţiu de repetiţie, este abolită prin însuşi decorul închisorii, figuranţii fiind chiar restul prizonierilor. În acest fel, pe lamela studiată (pe care am menţionat-o mai sus) se produc fenomene interesante. Deţinuţii deveniţi actori îşi pun întrebări, repetă, au revelaţii, ca mai apoi să descopere că universul imaginat de Shakespeare, a cărui acţiune se petrece în Roma Antică, nu e foarte diferit de universul actual, cel din care au plecat şi nici de cel al închisorii, în care au ajuns. Filmul jonglează cu ambele convenţii, teatrale şi filmice, văzându-i pe prizonieri repetând într-o sală, cu textele în mână, ca apoi să-i vedem în costume improvizate, într-un decor care slujeşte perfect scena jucată, rostindu-şi rolurile fără cusur, poticnindu-se de replici sau intervenind cu istorii personale.
În final, deţinutul care-l interpretează pe Cassius, ajuns înapoi în celula sa, după spectacol, dă măsura moralei acestui film "De când am cunoscut arta, celula aceasta chiar a devenit o închisoare." Aşadar, arta, fie ea teatru sau film, nu ţine cont de natura actorului sau a celui asupra căruia acţionează, ea reuşeşte să intre sufletul oricărui om, să facă legături şi să trezească noi sentimente.
Cu acelaşi mesaj a luat sfârşit, deci, încă o ediţie de festival, care a adus publicului o selecţie originală de filme, diferite ca genuri şi abordări, de evenimente speciale şi proiecţii unice.