Proiecţiile singurătăţii - Orchestra Titanic

Într-o gară părăsită, neştiută de nimeni, plină de camere de cauciuc (parcă cineva a sortat reziduurile şi aici s-a hotărât aducerea tuturor pneurilor vechi de pe lume), patru suflete "îşi colindă" ratarea. Meto este un dirijor care repetă himere. "Să zicem că" este sintagma care îl înflăcărează pe el, stimulându-i geniul creator. Doko este cel care plimbă ursul (metaforic vorbind, e şi cel mai fricos dintre toţi, deci plimbă ursul cât ai zice peşte), un urs pierdut pe care îl regretă în fiece clipă şi a cărui zgardă o poartă adesea pe umăr. Luko este şeful de gară care nu poate însă opri nici un tren. Autoritatea lui este anulată, iar el priveşte cu uimire cum trenurile trec sau opresc după o logică neînţeleasă: nu sunt trecute în program, nu respectă orarul, nu se ştie unde duc. Luba este singura femeie din acest grup de "prizonieri". Încercând să se încadreze în standardele masculine, ea a îmbrăţişat băutura ca pe o trăsătură definitorie a sexului tare, dar ori de câte ori vorbeşte se referă la dorinţa şi capacitatea imensă a femeii de a iubi, fapt ce i se citeşte pe faţă şi în atitudinea ei faţă de ceilalţi. Acestor uitaţi de lume li se alătură iluzionistul Harry, jucat de Silvian Vâlcu, personaj ce complică şi mai tare situaţia resemnată, dar totodată disperată a celor patru. Şiretlicurile lui sunt menite să-i facă conştienţi de faptul că nici unul dintre ei nu există cu adevărat, revelaţie care le iluminează faţa, dar le şterge gândurile.


Trenul pe care îl tot aşteaptă să oprească pare fiecăruia promisiunea unui viitor strălucit, dar când se îmbarcă totul devine la fel de inutil ca în gara unde limbile ceasului au pornit-o în sens opus acelor de ceasornic. Cei patru stau pe o felie de veşnicie, pe care timpul o conturează în "zboru-i invers" către un început cu care să sfârşească sau către un non-viitor care nu este altceva decât o proiecţie a trecutului. Mai simplu s-ar putea spune: să sfârşim cu începutul, ne vom proiecta trecutul. Aşteptarea umană este o mostră imperfectă a eternităţii. În acest sens, piesa ne trimite cu gândul la textul lui Samuel Beckett Aşteptându-l pe Godot. Spre deosebire de acesta, aici avem de-a face, în primă instanţă, cu o aşteptare satisfăcută: apariţia lui Harry, urcarea în tren. Dar, dincolo de orice aşteptare încheiată, începe o nouă aşteptare şi de aceea nimic nu există pentru că nimic nu este atât de statornic. Dumnezeu? El este, dar personajele nu l-au statornicit în sufletul şi în mintea lor.


Piesa scrisă de Hristo Boicev, Orchestra Titanic este construită pe linia de demarcaţie dintre comic şi tragic, dintre real şi iluzoriu, dintre banal şi absurd, ceea ce face sarcina echipei una destul de dificilă în păstrarea echilibrului dintre cei doi poli. De apreciat este că replicile curg fluent, chiar dacă conţin o serie de paradoxuri, iar umorul apare în mod firesc, în ciuda spaţiului sordid în care se găsesc personajele. La prima vedere, relaţiile dintre personaje funcţionează. Actorii reuşesc să împace o altă contradicţie: în majoritatea scenelor alcătuiesc un personaj colectiv, în esenţă nici unul dintre personaje nefiind cu adevărat ataşat de cel de lângă el. Probabil, ar fi bine totuşi să înţelegem de ce tocmai ei s-au întâlnit aici.


Spectacolul nu înclină spre un anumit mesaj. Sunt câteva nuanţe semantice ale textului care se vor mai clare sau mai accentuate. În primul rând, nu se poate identifica punctul unde scenografia întâlneşte regia. Faptul că ei se află într-o gară părăsită ni se spune şi ni se repetă prin textul personajelor. Scena este însă populată de multe cauciucuri ceea ce te trimite cu gândul la un cimitir de maşini. Forma circulară a roţii de gumă ar putea sugera ideea că viaţa omului este "rotundă" şi că oricât ai învârti-o, inevitabil treci prin aceleaşi puncte, cânţi aceleaşi note, căci aceste cauciucuri sunt peticite cu partituri. Dincolo de partituri, de prezenţa personajului-dirijor şi de momentele muzicale, viziunea regizorală nu exploatează îndeajuns sensurile pe care le-ar putea avea sintagma "Orchestra Titanic" precum şi replica cheie - "Dacă auzi Orchestra Titanic înseamnă că joci într-un one-man show." - de care se leagă lecţia iluzionistului despre ce tipuri de spectacole pot exista: a one man show, a two man show, a many man show. Momentele muzicale, prin care Harry îşi exemplifică teoria, sunt puternice şi emoţionează pentru că realizezi că în aşa-zisa mizerie cineva a pierdut diamante pe care, dacă le cureţi de pojghiţa aşternută peste ele, sclipesc de-ţi taie răsuflarea. Demonstraţia iluzionistului îi poartă până în punctul în care cei patru acceptă că doar unul dintre ei există cu adevărat, restul fiind doar proiecţii ale minţii lui. Chiar dacă textul este construit în acest fel, simt nevoia ca din evoluţia spectacolului să pot crede acest lucru. Altfel, pare că intrăm în altă piesă, în care morala este că "de ce ţi-e frică nu scapi", lui Doko fiindu-i cel mai frică de singurătate.

Orchestra de pe Titanic cânta în timp ce Titanicul se scufunda. Lumea noastră se scufundă şi noi cântăm, facem opere de artă: ce va mai rămâne din ele când se vor izbi de fundul oceanului, de capătul timpului? Ce se întâmplă cu supravieţuitorii? Se vor simţi la fel de singuri precum Doko?

Producţie UNATC "I.L. Caragiale".
Orchestra Titanic de Hristo Boicev.
Spectacol de licenţă Regie-Teatru. Clasa: conf. univ. dr. Felix Alexa, conf. univ. dr. Ion Mircioagă.
Regia: Cristina Giurgea.
Scenografia: Cristina Giurgea şi Ruxandra Manolovici.
Asistent regie: Cătălina Baciu.
Light and sound design: Radu Barbu
Distribuţia: Idris Clate (Meto), Andrei Huţuleac (Doko), Silviu Mircescu (Luko), Silvian Vâlcu (Harry), Laura Maria Vlădoiu (Luba).