Piesa Kean de Jean-Paul Sartre este grea, tocmai din acest punct de vedere. Vorbeşte despre condiţia actorului, care trebuie să se dăruiască deplin şi necondiţionat la fiecare spectacol. Kean, actor celebru este adorat de public pentru personajele pe care le interpretează, dar nimeni nu ştie cum este Kean-omul cu adevărat, judecându-l pentru viciile de care acesta se lăsa purtat pentru a se elibera de toată încărcătura emoţională nefirească pe care o avea de dus seară de seară. Fiecare rol este o repetabilă povară, "stânca lui Sisif" pe care o urci pe scenă şi, la sfârşitul spectacolului, când te rostogoleşti din nou în viaţă, lovitura e dureroasă şi această durere trebuie cumva anesteziată.
Lia Gherman, Mihai Niţu, Vladimir Albu - toţi trei studenţi Arta Actorului anul III, au ales să-şi pună încă de la începutul drumului lor problema aceasta, adaptând textul pentru a se concentra asupra câtorva întrebări fundamentale, de natură psihologică, filosofică şi umană pe care textul original le inserează într-un tablou de secol XVIII - XIX. Deşi Jean-Paul Sartre scrie acest text în 1953, el vrea să surprindă portretul actorului shakespearian Edmund Kean care a trăit între 1787 - 1833. Mihai Niţu este cel care îl joacă pe Kean. Frământările, consumul emoţional şi mental al unui actor foarte talentat, care de multe ori a frizat geniul pentru că l-a întâlnit pe Shakespeare în esenţa sa dramaturgică, sunt redate viu de către tânărul actor, prin implicare şi autenticitate. Relaţia pe care Kean o are cu sufleorul său, Salomon este una specială care îmbină devotamentul absolut cu o rivalitate mocnită cândva, acum adormită de sentimentul mult prea puternic al prieteniei. Vladimir Albu este cel care îl joacă pe Salomon. O alegere bună, pentru că ambii tineri actori pleacă de pe picior de egalitate, în ceea ce priveşte statura scenică şi expresivitatea corporală, fapt care, în relaţia dintre personajele Kean - Salomon, trebuie exploatat. Cu nimic mai prejos nu a fost Salomon, ca date necesare acestei meserii. Singur a ales, din diferite motive, să nu îşi deschidă sufletul în faţa unei mări de oameni, dăruindu-l pe tot modelului şi prietenului său Kean. Din jocul lui Vladimir, se deduce şi o oarecare închidere a lui Salomon faţă de Kean şi de aici, poate, sentimentul, puţin prea evident, că o rivalitate a existat cândva între ei. Lia Gherman joacă rolul Annei, o fată simplă, sinceră care se îndrăgosteşte de personalitatea tumultoasă a omului care este Kean, pe care îl observă multe seri la rând, nelipsită fiind de la spectacolele lui. Simplitatea ei nu vine din lipsa de gândire, ci dintr-o ingenuitate a conştiinţei care o face capabilă, la fel ca în cazul lui Salomon, (dar, la el determinat de un surplus de conştiinţă), de devotament absolut. Anna este cea care simte că golul din interiorul lui Kean se măreşte pentru că el dăruieşte foarte mult fără a primi înapoi. Ea are suflet cald, de femeie şi smerenie, care o face să accepte că lângă el ea va rămâne în umbră, chiar dacă iniţial spune că doreşte mult să se facă actriţă. Până la urmă, acest motiv poate fi o "tactică feminină" de a-i câştiga încrederea şi admiraţia. Lia atinge toate aceste nuanţe şi ar fi bine să aibă mai mult curaj în a le accentua pentru că personajul ei şi personajul lui Salomon sunt trambulinele personajului Kean. Fără ei, personajul lui Mihai ori nu capătă consistenţă, ori se desprinde, mergând mult prea departe în adâncimi ale sufletului omenesc, din care se aude strigăt de izbândă, dar pe care nu are încă puterea să le lumineze. Fiecare dintre actori e bine să fie conştienţi de importanţa pe care o au personajele lor şi să nu-şi minimalizeze nici o secundă rolul, deoarece, pentru forţele puse împreună, sarcina este la fel de grea şi, în acelaşi timp, paradoxal, la fel de uşoară.
Spectacolul Kean este un început de drum, atât propriu-zis (fiind spectacol de licenţă), profesional, cât şi psihologic, sufletesc. El s-a jucat până acum la Studioul One al UNATC "I.L.Caragiale", urmând să se mute la Palatul Copiilor unde, de curând, au fost inaugurate două săli ce ţin acum de universitatea noastră: sala "Ion Cojar" şi sala "Octavian Cotescu" . De aceea, relaţia cu spaţiul de joc este relevantă doar în măsura în care el a însemnat "cuibul" din care ei acum trebuie să-şi ia zborul. L-au avut mobilat cu o canapea, o oglindă de machiaj, o masă de călcat, un cuier, dar, la fel de bine, pot fi alte astfel de obiecte, sau, mergând la extremă, ele pot lipsi, pentru că, cei trei tineri actori, au puterea de a "mobila" cu sufletele personajelor, susţinute şi însoţite îndeaproape de sufletele lor, orice spaţiu, putere de care trebuie să fie conştienţi, pentru a o pune la lucru mereu şi pentru a se bucura de ea.
Tot ceea ce am scris este o mărturisire a credinţelor, aspiraţiilor, temerilor, calităţilor, defectelor pe care, noi, tinerii le purtăm cu noi. Cuvântului cronică i-a fost deformat puţin sensul: se leagă de el prea mult o atitudine critică şi prea puţin o deschidere care caracterizează un jurnal scris în intimitate... "cronica zilelor noastre", adică jurnalul de bord în care notezi cărările, satele, oraşele, insulele, pustiurile, piscurile, izvoarele, mările pe care mergi zi după zi. Ele sunt, de cele mai multe ori, altele şi totuşi îţi par aceleaşi... poate, nu sunt noi, ci doar o altă dună din acelaşi pustiu, un alt val din aceeaşi mare, o altă uliţă din acelaşi sat, o altă căsuţă în copac de pe aceeaşi insulă.
Cronica, văzută ca un control "medical" periodic, nu este un control numai pentru cei care creează, ci şi pentru cei care analizează.
Să facem împreună înconjurul Pământului!
Producţie UNATC "I.L.Caragiale"
Adaptare după Kean de Jean-Paul Sartre şi Hamlet de William Shakespeare
Spectacol de licenţă Arta Actorului. Clasa: prof. univ. dr. Adrian Titieni
Coordonator proiect: asist. univ. drd. Alexandru Pavel
Distribuţia: Mihai Niţu (Kean), Vladimir Albu (Salomon), Lia Gherman (Anna)
Regizor tehnic: Rodica Găurean.