No hope, no love, no glory - Happy End la Undercloud, 2015

În Happy End, o tânără este în căutarea perechii ideale - sau, cel puţin, a unui bărbat care să dorească să fie alături de ea. Singura problemă în această comedie neagră este că toţi pretendenţii lui Liz tind să-şi găsească sfârşitul la scurt timp după ce trec pragul casei sale.

Tudor Istodor - aşa cum ne-a obişnuit deja în spectacole ca Voyeur sau Carpathian Garden - schimbă mai multe identităţi (şapte!) în această piesă şi o face cu multă naturaleţe, fiecare personaj fiind bine individualizat şi deosebit de comic. Tudor Istodor trece astfel de la un vatman destul de bădăran la un contabil cu atacuri de panică, ajungând să fie şi un vagabond care s-a sălbăticit într-atât că nu mai poate articula cuvintele. Un rol foarte interesant este şi cel al instalatorului care debordează de optimism şi energie, în ciuda circumstanţelor dezamăgitoare ale vieţii sale.
 
Raluca Aprodu (în rolul lui Liz) trece şi ea prin metamorfoze spectaculoase pe parcursul piesei, deşi în cazul ei este vorba de evoluţia aceluiaşi personaj. Ea joacă la început tânăra timidă, fără experienţă de viaţă, care, mai apoi, trecând prin numeroase evenimente, ajunge să se elibereze de prejudecăţi, să-şi accepte dorinţele, dar şi să ducă o viaţă decadentă. Raluca Aprodu este credibilă şi ca femeie pudică şi neexperimentată, dar şi ca văduvă neagră blazată şi provocatoare.
 
Contrastul dintre personalitatea fiecărui pretendent al lui Liz şi felul în care ar trebui să fie un potenţial iubit este o sursă puternică de comic. Nevoia lui Liz de a nu mai fi singură o împinge să accepte tot felul de compromisuri. De la dorinţa de a-i fi pe plac vatmanului care nu o ascultă deloc (şi nu poate înţelege dilemele şi speranţele sale), dar care o acceptă doar pentru că a gătit mâncărurile sale preferate la disperarea de a-l alege pe omul străzii ca iubit, Liz le încearcă pe toate, doar că universul îi este împotrivă, iar destinul său stă sub semnul ironiei cosmice.
 
Decorul de modă veche - apartamentul bătrânicii pe care a îngrijit-o Liz - este o alegere bună pentru subiectul piesei. Liz încearcă să înceapă o viaţă nouă printre mileurile şi pendulele celei vechi. Ea încearcă de asemenea să se plieze pe anumite roluri. Vrea iniţial să fie gospodina tradiţională alături de un bărbat din clasa muncitoare, cu o sensibilitate şi o empatie complet nedezvoltate. Încearcă apoi la matrimoniale, i se oferă fiecărui bărbat care îi trece pragul - lucruri care demonstrează o stare de fapt a societăţii contemporane: dificultatea de a-ţi găsi un partener de care să te poţi îndrăgosti sau cel puţin ataşa.
 
Pretendenţii lui Liz nu ar apărea în niciun film romantic ca soluţie acceptabilă pentru protagonistă. Dacă Liz rămânea alături de oricare (şi universul nu se pronunţa împotrivă), tot nu ar fi fost un Happy End, din cauza, să zicem, a nepotrivirii de caractere. Personajul Ralucăi Aprodu e o tânără sensibilă, pasionată de poezie şi (la început, cel puţin) destul de idealistă. Afirmă chiar că a decis să renunţe să mai aştepte bărbatul ideal şi că se va mulţumi cu o alegere mai realistă. Ataşament şi stabilitate, dacă nu dragoste.

Poate că este felul universului de a-i arăta că aceste compromisuri nu sunt o soluţie. Dar de asemenea, universul nu îi scoate în cale niciun partener valabil. Fiecare fiinţă umană este imperfectă, dar bărbaţii din viaţa lui Liz sunt atât de imperfecţi, încât nici standardele extrem de scăzute ale eroinei nu îi pot transforma în partide dezirabile. Cu toate acestea, este înduioşător şi destul de trist felul în care Liz perseverează. Ea ar fi rămas şi cu vatmanul, şi cu vagabondul (care e, într-un fel, ultimul bărbat de pe Pământ), n-ar mai fi contat. Divinitatea, cu umorul ei negru, o salvează de la asemenea catastrofă.

Foarte amuzante sunt şi modurile - mereu diferite - prin care se întâmplă de fiecare dată nenorocirea. Orice os de peşte sau bec de lampă poate fi, în anumite circumstanţe, fatal.

Liz ajunge la momente de fericire (sau de mulţumire, chiar dacă este o mulţumire de compromis). O scenă emoţionantă este cea în care ea dansează cu instalatorul, molipsindu-se de entuziasmul şi de energia acestuia şi reuşeşte să se elibereze pentru o clipă de toate problemele sale.

Piesa spune practic că perechea (ideală) nu există. Liz este omul care caută şi caută, se hotărăşte să nu mai aştepte, ajunge să accepte orice şi chiar şi aşa răspunsul este că nu se poate. Finalul (neaşteptat, dar magistral) plasează categoric această piesă în categoria comediilor negre. Până la urmă, Liz îşi găseşte perechea, dar ce pereche!
 
Spectacolul reuşeşte, prin ironia fină, prin umorul negru şi prin actorii săi deosebit de versatili. Galeria de specimene creată de Tudor Istodor contribuie la comic prin ciudăţeniile lor, aceştia relaţionând cu o Liz mereu alta, mai disperată, mai văduvă neagră, mai dezinhibată. Bărbaţii din viaţa lui Liz vin cu probleme atât de incredibile şi de improbabile, că spectatorul se amuză din cauza absurdului situaţiei. Fie că este vorba de sfârşitul lumii sau de evadarea din spitalul de nebuni. Cât despre titlul piesei, aşa cum spunea cântăreţul Mika într-o melodie, No love, no hope, no glory / No Happy Ending.