Piesa prezintă efectul sinistru al războiului din perspectivă psihologică, arătând nivelul la care poate ajunge dezumanizarea individului pentru a supraviețui. Este înfățișată povestea unei familii al cărei tată pleacă la război, întorcându-se orb după doi ani petrecuți în lagăre. Revenirea sa constituie momentul declanșator al acțiunii, deoarece acesta, ca un erou tragic care vrea să restabilească ordinea și dreptatea, cauzează prin lipsa sa de măsură efectul contrar: de haos. Entuziasmul tatălui de regăsire a familiei este brusc înlocuit de dezgust și de violență atunci când constată mutațiile sufletești suferite de copiii și de soție în absența sa. Fiica cea mare, Beenina, a devenit prostituată, culcându-se cu soldați americani și ruși, de la care obține pachete de țigări și gumă de mestecat. Mama se refugiază în brațele cumnatului său, care, la final, pleacă cu fiica cea mare, părăsind-o. Iar Semira este copilul care spală păcatele tuturor și care alege să nu se salveze pe ea, ci să-și salveze tatăl. Intriga sună a telenovelă tragică, dar este un derivat al tragediei Agamemnon după Eschil: înapoierea lui Agamemnon din războiul troian determină începutul tragediei deoarece soția, devenită amanta cumnatului în răstimp, își ucide soțul. Dramaturgul suedez rafinează puțin intriga, mutând sângele de pe pereți în creiere, astfel încât mama nu mai înfige cuțitul în soț. E mai subtilă: îl lasă să supraviețuiască cum o putea, ca un câine bătrân aruncat în pădure.
Este o piesă alcătuită din multiple momente dramatice, ca de pildă cel în care tatăl aproape că-și siluiește fiica cea mare, înnebunit de nimicul care îl înconjoară. Astfel de episoade violente sunt prezente pe tot parcursul spectacolului, fiind foarte bine punctate de regizor și extrem de bine lucrate cu actorii, care demonstrează o bună înțelegere a personajelor.
Din punct de vedere al jocului actoricesc, Eliza Păuna (absolventă UNATC 2012 secția Păpuși marionete) construiește un personaj fabulos, plin de fragilitate. Contrastant prin candoarea și maturitatea de care dă dovadă, m-a dus cu gândul la sensibilitatea fetiței cu chibrituri din basmul lui Andersen. Este atât de caldă și de naturală interpretarea Elizei în rolul Semirei, încât ai vrea după spectacol să mergi s-o iei în brațe ca pe un copil și s-o întrebi dacă vrea să jucați șotron.
Din punct de vedere regizoral, personajele și situațiile dramatice sunt foarte bine explorate, construite gradat până la punctul maxim de tensiune. Singura problemă a fost trecerea de la o scenă la alta, timp în care se schimba scenografia, și care a avut efectul de a scădea foarte brusc explozia emoțională construită anterior. De pildă, episodul când fiica cea mare își roagă unchiul să plece cu ea, promițându-i în schimb servicii sexuale, este cutremurătoare: Beeninei nu-i mai pasă nici de mamă nici de sora cea mică, vrea doar să se salveze din acest loc unde nu se întâmplă nimic și unde întreține relații sexuale cu bărbați în toalete jegoase de pe marginea șoselei. Este disperată să scape și astfel e dispusă să-și vândă trupul oricui, chiar iubitului mamei sale, adică unchiului său. "Fac orice, orice!", este exclamația Beeninei și totodată laitmotivul piesei. Cât de mult poți sluți spiritul în favoarea corpului?
Ori când la finalul acestei scene cei doi se sărută, sugerând abandonarea definitivă a celorlalți, eu, ca spectator, sunt prins total în convenție și în iluzoriul poveștii, fiind captiv emoțional. Prin urmare, este foarte riscant ca unui astfel de moment să îi urmeze o schimbare de decor tocmai de cei care au jucat scena precedentă. Iar să văd personajul care tocmai a plecat, întorcându-se pe scenă pentru a deplasa niște obiecte de recuzită, îmi distruge tot efectul de zdruncinare emoțională. Și deși acest mod brechtian de a rupe bariera între personaj și actor este des întâlnit, nu cred că își avea rostul în contextul unei spectacol care excelează în primul rând prin interpretarea stanislavskiană. Într-un spectacol ce are ca tematică războiul cred că ar trebui să prevaleze interpretarea, mai puțin elementele spectaculare, ca de pildă scenografia. Piesa este despre lucrurile implicite pe care toți le știu cu privire la război, dar puțini le cunosc cu adevărat; ceea ce contează este ce se întâmplă, mai puțin unde.
În pofida acestor ruperi de ritm, am apreciat momentele tragicomice realizate de regizor, ca de pildă dansul Beeninei pe Backstreet Boys sau duetul muzical al celor două surori pe "Somewhere over the rainbow". Totodată scena primei mese de la întoarcerea tatălui este superb realizată prin folosirea contrapunctului. Se povestește cu atâta seninătate scena sacrificării câinelui pentru a-și procura de mâncare, încât se aseamănă cu unul din sketchurile englezești în care orice lucru, oricât de sinistru, poate constitui un subiect de umor. Și totuși... "E trist la noi în cuget... și roza-i fleșcăită", începea un cântec după război...
Producție Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale"
Război de Lars Noren.
Spectacol de licență regie teatru. Clasa de regie Conf. univ. dr. Felix Alexa și Conf. univ. dr. Ion Mircioagă. Profesor coordonator actorie: Prof. univ. dr. Adrian Ioan Titieni
Regia: Radu Pocovnicu
Asistent regie: Cosmin Dogaru
Scenografia: Cătălin Manea
Light design: Alexandros Raptis
Sound design: Andrei Raicu
Distribuția: Elena Rotaru (Mama), Costin Dogioiu (Tatăl), Lorena Luchian (Beenina), Eliza Păuna (Semira), Rareș Andrici (Ivan)