Spectacolul coregrafic cu acelaşi nume, propune o evadare, într-un spaţiu restrâns în care poţi rămâne cu tine însuţi. Kairos e ambivalent: e momentul conştientizării sinelui, dar şi conştientizarea existenţei celorlalţi. Cum exprimi delirul timpului printr-o artă condiţionată de ritmul acestuia? Spectacolul-licenţă al Kristei Sandu se construieşte într-un permanent contrapunct în care cele şase personaje se pierd şi se regăsesc continuu, ca într-un joc psihedelic. Nu îţi pot da seama dacă se cunosc sau sunt străini. Victor Ţăpeanu interpretează rolul instanţei supreme, uneori manipulative, alteori depăşită de situaţie, sentimente, haos. El reprezintă elementul comun pentru toţi. Pe fondul râsului său malefic, la un semnal dat din baston, ceilalţi sunt treziţi, visul începe. Spre deosebire de spectacolul de teatru, aici nu se ştie biografia personajului şi nici povestea. Dramatismul se sugerează prin expresivitatea dansatorilor, unii cu rădăcini la actorie, dar şi prin mişcarea impulsivă, plină de nerv. Regulile timpului sunt reinventate, nu mai e fluid, ci frânt, iar regula de aur este cu desăvârşire uitată: nimeni nu-i mai acordă atenţie. Până aici sună a formula fericirii. Surprinzător este raportul dintre personaje care ne spune o cu totul altă poveste, a noncomunicării, rătăcirii şi disperării. Din păcate, timpul erodează şi nici măcar în momentul de Kairos nu se găseşte un refugiu. Personajele aleargă unul în braţele celuilalt ca într-o mişcare circulară infinită şi inconştientă, negăsind alinarea în nicio îmbrăţişare. Parcă îl şi zăreşti pe K. din Castelul kafkian rătăcit în propriul labirint.
Muzica serveşte coregrafia, contrar aşteptărilor. Ea intră în simbioză cu mişcarea, e delirantă şi amplifică tensiunea şi dramatismul, pulsând viaţă şi energie personajelor. Totul se desfăşoară într-o lumină clar-obscură, poate într-o "cămăruţă" din subconştient. Spectacolul se construieşte asemenea unui vis cu imagini fugitive, cu intenţii nefinalizate şi oameni fără poveşti, cu figuri străine sau cunoscute care în ecuaţia dată nu au nicio relevanţă. Importantă este trăirea momentului, un "carpe diem" spus pe jumătate, căci nu e al fericirii, ci al încercării de a se elibera.
Spectacolul sondează idei de profunzime, coregrafia reuşeşte să le conceptualizeze, însă nu cu suficient rafinament şi impact, ceea ce însă, se dobândeşte cu timpul. A nu se neglija îndrăzneala Kristei Sandu care îşi propune să exprime un concept inexprimabil, timpul, şi care lucrează pentru licenţa sa cu studenţi de la coregrafie şi actorie anul I, Andrei Iancu şi Răzvan Stoian, respectiv Victor Ţăpeanu şi Irina Ştefan. Ei reuşesc să se omogenizeze în ciuda experienţei mai multă sau mai puţină şi să creeze un spectacol total.
Insuficienţa cuvântului este depăşită prin ritm, mişcare şi expresivitate corporală. Timp de aproximativ 25 de minute descoperi că ţi-ai dori mai multe spectacole de coregrafie şi te întrebi de ce teatrele nu promovează astfel de spectacole şi rămân cantonate în nişte montări care reuşesc să ne scoată, totuşi, bunicii din casă. Între timp noi ne bucurăm de spectacole savuroase, iar odată cu Gala Absolvenţilor, începe maratonul.
Producţie UNATC "I.L. Caragiale".
Kairos, spectacol de licenţă Coregrafie. Coordonator: prof. univ. dr. Sergiu Anghel. Asistent coordonator: lect.univ.dr. Elena Zamfirescu.
Coregrafie: Krista Sandu
Sound design: Cristian Sandu
Distribuţia: Krista Sandu, Dana Marineci, Răzvan Stoian, Andrei Iancu, Victor Ţăpeanu, Irina Ştefan.