În acest sens, spectacolul de Master II Arta Actorului, Elixirul, se construieşte ca o hartă a jocului actoricesc pe care îl cere commedia dell'arte. Ca specie de teatru, ea nu se găseşte pe toate drumurile şi nu pentru că ar fi tratată ca un exponat de muzeu, datând din secolele XVI-XVIII, ci pentru că nu mai poate exista în sine, asemenea unui copil caraghios şi inconştient, care descoperă lumea jucându-se cu păpuşi, ci supravieţuieşte numai prin simbioză cu detaşarea. Odată cu mutarea sa de pe estrade improvizate şi butoaie în teatre, a rămas un animal viu, care nu mai ştie însă să "vâneze" în câmp deschis. Cu toate acestea, commedia dell'arte este un excelent exerciţiu actoricesc care îi învaţă sau, mai bine zis, le arată tinerilor actori că sunt capabili să joace teatru în teatru în teatru (persoana reală ce joacă un actor care joacă o mască). Teatru la puterea a treia, deci un actor total aşa cum erau consideraţi în trecut cei care sub magia măştii purtate se metamorfozau precum Greuceanu într-un tip inuman de uman: Arlechino, Colombina, Il Dottore, Pantallone, Innamorati - toţi fiind întruchiparea exacerbată a unei atitudini, completată de reacţiile care derivă din ea: şiretenia însoţită de o doză de răutate, zgârcenia dominată de nelinişte, trufia născută din satisfacţia pe care ţi-o dă cunoaşterea, îndrăgostirea chinuită de gelozie şi fanfaronadă. Costumele sunt esenţializate, strictul necesar pentru ai plasa pe toţi în tabloul cu tarantelle, dar este de remarcat este că fiecare se bucură de un "invisible touch" individualizant, un "altfel" pe care şi-l poartă cu mândrie (de exemplu mânuşile cu burice de metal ale lui Il Capitano, burta lui Il Dottore, părul prins în coadă ţeapănă al Isabellei).
La prima vedere, scenariul este simplu: actorii se întâlnesc să joace o canava de commedia dell'arte, dar ţesătura se încurcă pentru că interpreţii au răscolit şi încurcat paginile. Scenele sunt jucate în "ne-ordine", sub imperiul improvizaţiei şi sub grimasa disperată a dramaturgului / regizorului care încearcă din răsputeri să salveze situaţia şi să restabilească traiectoria existentă pe hârtie. În ciuda faptului că sunt amestecate, situaţiile se înlănţuiesc firesc. De apreciat este că actorii reuşesc să îşi însuşească toate straturile de joc (nu sunt numai trei, având în vedere că se adaugă stilurile şi tehnicile actoriceşti care, în acest spectacol, alternează sau se îmbină cu rapiditate). Unora le poate părea stridentă sau obositoare o astfel de compoziţie eterogenă, dar ea se dovedeşte a avea un sens, atât în construirea mesajului piesei, cât şi în ilustrarea fragmentarismului şi aleatoriului ce caracterizează societatea actuală. Nici unul dintre tipurile "scăpate" pe scenă nu spune o poveste, pentru că nu şi-o aminteşte. Cotidianul este atât de tumultos în repetabile nimicuri încât ele devin imposibil de redat, esenţializându-se tragi-comic la propoziţia cu valoare de ABC a lui Dottore (savantul care se vrea neînţeles şi secretos): "Am ieşit din casă", alternată în momentele de criză a memoriei anchilozate cu "Am intrat în casă". Felul în care este spusă replica de Cezar Grumăzescu conţine într-adevăr mărturisirea că oricât de multă cunoaştere ai deţine, ea se poate dovedi inutilă dacă nu este pusă în slujba Binelui. Memoria se răzvrăteşte împotriva celui care a abuzat nemilos de ea. Pe Il Dottore îl concurează Pantallone, negustor zice-s-ar imbatabil, care doreşte cu orice preţ să pună mâna pe elixirul inventat de doctor. Vlad Pavel construieşte un Pantallone vioi ceea ce face strădaniile respectivului cu atât mai ridicole. Pulcinella, slugă plecată a cui se află la îndemână, este o abilă întâlnire între gibozitate şi mobilitate, reţetă pe care Alexandru Sinca o împlineşte fără cusur. Liviu Chiţu este un Arlechino pe care îl ia candoarea pe dinainte, astfel încât îşi ratează mereu menirea de a fi răutăcios. Consoarta lui întru candoare, mascată de şiretenie, este Colombina căreia Aida Avieriţei îi conferă multe nuanţe: în oricare moment se poate citi pe mimica "măştii" ei un palmares de dorinţe contradictorii pe care nu va porni niciodată să le înfăptuiască, pentru că latura ei plină de speranţă se împlineşte în răsfăţata Isabella. Prin interpretarea ei, Ioana Manciu sugerează stranietatea de care sunt "loviţi" îndrăgostiţii. În tandem cu ea este Lelio, "masca" lui Pavel Ulici. Cei doi Innamorati sunt doi luceferi, dar fiecare e înmărmurit în propriul ego, astfel încât comicul ia naştere din atitudinea lor de "morţi frumoşi cu ochii vii ce scânteie-n afară." Il Capitano este străinul, atât de străin încât nu ştie nici el cine este şi prin binecunoscuta-i trufie, ia asupra lui orice faptă de vitejie pe care o ştie. Sergiu Costache "savurează" parcă trufia "măştii" sale, generând astfel, cu şi mai multă putere, comicul.
Deşi fiecare este şi actorul care a primit masca - câteva momente de răzvrătire amintindu-ne de dubla personalitate scenică pe care o au de jucat cei nouă studenţi masteranzi - ei rămân în memoria spectatorului cu tipul fix interpretat. Scenele de teatru în teatru devin astfel o pledoarie a faptului că în artă micile îngâmfări personale sunt mai mult decât caraghioase, sunt inutile, pentru că cea care supravieţuieşte dincolo de tine este opera. Mulţumirea că ea a putut încolţi şi s-a putut dezvolta din tine este de ajuns. Mai departe, "creaţia" este liberă...
Ana-Maria Bercu este singura care interpretează un personaj pentru că rămâne în afara jocului de commedia dell'arte pentru a putea deznoda iţele, ori de câte ori ele se încurcă. Este Carla Goldoni şi are mai multe funcţii scenice: autor, regizor, sufleur, pianist. Totuşi, în momente cheie, jocul "italienesc" o fură şi pe ea, pentru că toţi există aici şi acum; şi... acum şi aici toţi sunt în căutarea Elixirului care sporeşte forţele, îndreaptă defectele.
Cum acţionează acest elixir, ce alte puteri miraculoase mai are, care sunt ingredientele strict secrete ce îl compun?... veţi fi excepţiile care veţi afla numai dacă luaţi parte la prepararea lui, pe ritmurile unei muzici (melodii clasice şi moderne care primesc nuanţe prin mularea pe mişcarea scenică) ce se aude numai acolo (în sala Berlogea) şi numai atunci (în seara spectacolului). Restul e râs şi voie bună, până la lacrimi... Să cânte tamburinele, să se audă tarantella din Matei Voievod până-n Italia! Vivat!
Producţie UNATC "I.L. Caragiale".
Elixirul de Mihai-Gruia Sandu, după Carlo Goldoni. Spectacol Master II Arta Actorului.
Coordonator proiect: prof. univ. dr. Mihai-Gruia Sandu.
Asistent regie: drd. Ştefan Lupu. / Coregrafie: lect. univ. dr. Roxana Colceag. / Scenografie şi Costume: Măriuca Ignat (Master II Scenografie). / Light design: Lucian Moga (Master II Light & sound design), Alexandru Bibere. Operator Sunet & lumini: Alexandru Bibere.
Distribuţia: Aida Avieriţei (Giuseppina / Colombina), Ana-Maria Bercu (Carla - regizor, sufleur, pianist, autor), Ioana Manciu (Margherita / Isabella), Sergiu Costache (Fabio / Capitano), Liviu Chiţu (Domenico / Arlechino), Cezar Grumăzescu (Mastino / Dottore), Pavel Ulici (Paolo / Lelio), Vlad Pavel (Federico / Pantallone), Alexandru Sinca (Giancula / Pulcinella).