Cristian Sandrin - recital de pian la Ateneul Român

În cadrul stagiunii de marţi seara a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, la 26 martie 2013, la sala mică a Ateneului Român a avut loc un recital de pian, susţinut de Cristian Sandrin, cuprinzând câteva capodopere muzicale romantice: Trei intermezzi, op. 117 de Johannes Brahms, Balada nr. 3, în la bemol major, op. 47, Barcarola în fa diez major, op. 60 şi Sonata nr. 2 în si bemol minor, op. 35 de Frédéric Chopin, precum şi Franz Liszt - Miserere, parafrază după opera «Trubadurul» de Giuseppe Verdi.
 
Pianistul Cristian Sandrin este în prezent student la Royal Academy of Music din Londra, la clasa profesoarei Diana Ketler. El provine dintr-o familie de muzicieni. Tatăl său, Sandu Sandrin, fiind un cunoscut pianist concertist şi totodată profesor universitar doctor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Cristian Sandrin a început studiul pianului cu profesorii Marina Dragomirescu şi Cristian Dumitrescu la Şcoala de Muzică nr. 5 şi a continuat la Colegiul Naţional de Arte Dinu Lipatti din Bucureşti.
 
Cristian Sandrin are deja un palmares deosebit. A câştigat numeroase premii la concursuri naţionale şi internaţionale de interpretare precum: Premiul Pianoforte e orchestra - San Daniele International Piano Meeting, Regione Friuli Venezia Giulia, Italia, Yurii Bukov - Sofia, Plovdiv-Bulgaria, Grand Prix Animato, Automobile Club de France, semifinalist la concursul Jaques Samuels Pianos Intercollegiate -Londra, Tudor Dumitrescu, Mihail Jora, Pro Piano - Bucureşti, Carl Filtsch-Sibiu, Lira de aur - Suceava, In Memoriam Modest Iftinchi, Festivalul Muzicii Maghiare - Bucureşti şi la Olimpiadele naţionale de interpretare muzicală. S-a perfecţionat cu Angela Hewitt, Pascal Devoyon, Evgheni Sudbin, Kathryn Stott, Françoise Thinat, Natalia Trull, Naum Grubert, Fulvio Turissini, Jenny Zacharieva şi Justin Oprean. A cântat ca solist alături de filarmonicile din Bacău, Sibiu, Râmnicu-Vâlcea, Târgu-Jiu şi a susţinut recitaluri la Salle Cortot din Paris, Palazzo Ricci din Montepulciano, Italia, Sala Manuel de Falla din Madrid, Sala Filarmonicii din Sofia, Ateneul Român şi Muzeul George Enescu din Bucureşti.


În domeniul muzicii de cameră, Cristian Sandrin a fost bursier SoNoRo, între 2010-2012 şi a participat la Festivalul Internaţional de Muzică de cameră SoNoRo-2010 şi 2011, alături de Răzvan Popovici, Răzvan Suma, Diana Ketler, Erich-Oskar Huetter şi Bjørk Vaernes Lewis.
 
Recitalul lui Cristian Sandrin de la Ateneu s-a deschis cu Trei intermezzi, op. 117 de Johannes Brahms. Interpretarea primului Intermezzo, Andante moderato, în mi bemol major, a aşternut o maramă de calm armonios, cu sunetele fin timbrate şi acordurile în care totul era aurit îmbrăcat, fără nici o ostentaţie. Compozitorul inserase în partitura acestei miniaturi instrumentale versurile Dormi uşor copilul meu, somn uşor şi blând, / Mă doare inima să te văd plângând, din poemul scoţian al lui Johann Gottfried Herder. În tălmăcirea sa muzicală, Cristian Sandrin a regăsit acel spirit al unei nocturne, trăind cu autenticitate clipe unice de sublimă emoţie artistică.


În al doilea Intermezzo, Andante non troppo e con molto espressione, în si bemol minor, translând notaţia muzicală în fluxul melodios plin de unduiri, Cristian Sandrin a demonstrat audienţei calităţile expresive ale acestei miniaturi instrumentale, utilizând un tuşeu de mare calitate, o agogică de bun gust şi o tehnică de pedalizare mulată pe schimbările funcţiunilor armonice. Toate acele legato-uri din secţiunea finală, Più Adagio, păreau emise cu o respiraţie interminabilă, aproape vocală.
 
Al treilea Intermezzo, Andante con moto, în do diez minor, avea o mare stabilitatae datorită octavizărilor. Motivul anacruzic generator avansa lin într-un piano, sotto voce. O serie de reluări variate cu formulele sincopate la mâna stângă erau logic etalate mereu cu desenul în diminuendo.  Cu câtă subtilitate a tratat Cristian Sandrin încheierile frazelor muzicale, subliniind fie contratimpările, fie umplerea la un moment dat a şirului de octave goale, cu acorduri complete.
 
A urmat Balada nr. 3, în la bemol major, op. 47 de Frédéric Chopin. Lucrarea a fost compusă în 1841 şi a fost dedicată unei eleve de-a lui Chopin, Pauline de Noailles. Balada diferă de celelalte trei datorită caracterului ei cantabil şi a prospeţimii poetice. Se pare că balada a fost inspirată de poemul Undine scris de polonezul Adam Mickiewicz, în care se povesteşte istoria unui cavaler îndrăgostit de o zeiţă păgână, dar al cărui ideal nu poate fi atins. Într-adevăr, se percepeau în cântatul lui Cristian Sandrin străluciri tenebroase şi unde de angoasă specifice romantismului. După scurta introducere în mezza voce, în care apărea tema principală ce străbătea întreaga baladă, a urmat secţiunea în do diez minor, cuprinzând cea de a doua idee muzicală. Cu cât dramatism răsunau acele octave frânte la mâna dreaptă, în timp ce acea modulaţie spre la bemol major avea ceva abrupt ca de stâncă[i]! Am remarcat apoi, virtuozitatea din variaţiunile cu arpegii în octave şi cu disonanţe intenţionate. Trilurile din Codă, împreună cu spirala arpegiilor descendente în şaisprezecimi erau calmate minunat de cele patru acorduri finale pline de optimism.
 
Publicul a putut asculta apoi, Barcarola în fa diez major, op. 60 de Frédéric Chopin, o lucrare pătrunsă de melancolie romantică, amintind de plimbările îndrăgostiţilor, în gondole veneţiene. Terminată în 1846, unica barcarolă a compozitorului a fost dedicată baronesei Stockhausen.  Cristian Sandrin a transmis auditoriului sălii Ateneului, de la bun început, acea stare de nelinişte cauzată de instabilitatea tonală din introducere (do diez în bas, apoi treptat fa diez).

Tema de la mâna dreaptă era rafinat timbrată, cantabilă, iar reluările ei în terţe şi apoi în sexte beneficiau de sonorităţi limpezi, aproape acvatice, însă tratate cu totul altfel decât în muzica impresionistă. Aici, romantismul predomina, cu adâncimi misterioase, armonii tonale şi o melodică dantelată, cu triluri prelungite. Pianistul Cristian Sandrin a reuşit să dea o iluminare deosebită momentului de tranziţie către secţiunea în la major, Poco più mosso, acolo unde şirul de optimi al mâinii drepte se auzea singur. Culminaţiile erau aduse prin acumulări pline de energie, construite cu inteligenţă. Dolce sfogato cu acel septolet şi apoi decimolet răsuna aerisit şi zglobiu. Revenirea temei principale, mult îmbogăţite armonic şi Coda au fost cântate cu o mare velocitate, într-un autentic stil chopinian.
 
Sonata nr. 2 în si bemol minor, op. 35 de Frédéric Chopin, a fost compusă în anul 1839 şi este cunoscută sub numele de Marşul funebru, datorită părţii sale a III-a. Aceasta a fost scrisă anterior, în 1837. Chopin adora Sonata nr. 12 pentru pian în la bemol major, op. 26 de Ludwig van Beethoven, a cărei temă din prima parte a folosit-o pentru Marşul funebru. La funeraliile unor importanţi oameni de stat se obişnuieşte să fie cântat acest marş funebru, de pildă pentru :  John F. Kennedy, Margaret Thatcher, Leonid Brejnev, Yasser Arafat, dar şi la înmormântarea lui Chopin însuşi - s-a cântat acest marş funebru.
 
Erik Satie a folosit tema în lucrarea sa pentru pian, Desiccated embryo of an Edriophthalma, scrisă în 1913, iar compozitorul englez Sir Edward Elgar în 1933, a realizat o transcripţie pentru orchestră.


Sonata nr. 2 de Chopin, cuprinzând patru mişcări, Grave-Doppio movimento, Scherzo, Marcia Funebre-Lento şi Finale-Presto este o lucrare impresionantă, care a impus interpretului o concentrare îndelungată (aproximativ 20 de minute) şi un deosebit efort de construcţie mentală. Dincolo de tehnica pianistică, el a dezvăluit cu multă sensibilitate sensurile muzicale complexe. Spre deosebire de alte arhitecturi dramaturgice în care ideile cresc din propria lor confruntare pentru a culmina apoteotic în mişcarea finală, "Chopin îşi conduce gândul cu o sinceritate impresionantă pe o direcţie descendentă, frământările existente în primele două părţi stingându-se în tristeţea copleşitoare a tabloului funebru, pentru a se scufunda în neantul din afara vieţii."[ii] Toată lucrarea este străbătută de ideea sacrificiului pentru libertatea patriei sale, Polonia. Scherzo-ul nu este nici pe de parte o glumă muzicală, tema lui, pe o linie ascendentă, are o pulsaţie agresivă, care îşi revarsă însă, cursul în intonaţii de dans popular polonez. Finalul sonatei, laconic, pare un val pustiitor (unison la ambele mâini). Totul goneşte misterios pentru a amuţi în ultimele măsuri, asemenea unei spaime în faţa nebulosului.

În încheierea recitalului, publicul a ascultat Miserere, parafrază după opera «Trubadurul» de Giuseppe Verdi, S.[iii] 433, compusă de Franz Liszt în anul 1860. Compozitorul avea o abilitate extraordinară în a face muzica scrisă de alţii să sune ca şi cum ar fi a lui. Astfel, Miserere are o factură proprie, fiind foarte dificilă sub aspect tehnic. Liszt a surprins un moment din actul al IV-lea al operei, duetul Leonora - Manrico, acesta din urmă fiind condamnat la moarte. În deschiderea lucrării pianistice, pentru a suplini corul, Liszt introduce acorduri de rău augur, în registrul grav al pianului, precum o meditaţie sumbră asupra morţii. Minunat au sunat formulele punctate, ca nişte clopote grele, cu sunet profund. Apoi, starea de spirit se preschimba, iubirea predomina, iar regretul şi melancolia o însoţeau. Se auzeau suspine în octave, la mâna dreaptă. Superb a fost înălţată tema dragostei, în secţiunea Cantando, iar acompaniametul cu vibraţii dolcissimo, producea fiori. După transformări şi confruntări intense, caracterul sumbru al muzicii a avut câştig de cauză. Tremolo-ul mâini stângi aducea o mare răvăşire. Cristian Sandrin mânuia culorile sunetelor cu rafinament şi totodată cu spontaneitate, accentele surprinzând efectiv. Modulaţiile confereau când transparenţă, când flăcări strălucitoare. Unisonul în octave, strepitoso, din final, inducea tragismul.
 
La cererea publicului, Cristian Sandrin a cântat Studiul în mi bemol major, Arpeggio, op. 10 nr. 11, de Frédéric Chopin, fiind aplaudat îndelung.
 
Cred că în evoluţia tânărului pianist Cristian Sandrin această apariţie scenică de la Ateneul Român a confirmat trecerea spre o nouă etapă a carierei sale de interpret.