Titlu: Laurence Anyways
Regizor: Xavier Dolan
Producţie/an: Canada - Franţa, 2012
Categorie la TIFF: Supernova
Un posibil vot al criticilor: excelent
Un posibil vot al publicului: excelent
Un motiv pentru care Laurence Anyways e atât de bun (şi pentru care a luat în 2012 premii şi nominalizări mai ales la Cannes şi Cézar) este forţa absolut fantastică cu care apasă pe fiecare milimetru de poveste. Iar povestea - ca să vezi de unde poate veni atâta forţă cinematografică - cuprinde relaţia incredibil de întortocheată dintre un bărbat care vrea să fie femeie şi iubita lui, care suportă această tranziţie. Nu-mi vin acum în minte filme care să fi atins un subiect asemănător - deşi e comun cel puţin genului noir şi musical-ului (iar aici mă gândesc la un Hedwig and the Angry Inch al lui John Cameron Mitchell) -, dar oricum nu universalitatea poveştii e cheia aici.
Laurence Anyways e un film cu şi nu despre, iar acest cu este lupta înfricoşător de complicată a transsexualului cu sine însuşi. Şi, simultan, cu o femeie care trăieşte un chin imens: acela de a-l iubi pe acest bărbat atât de mult, încât să nu-i pese că el a devenit, între timp, femeie. Sau să-i pese atât de mult, încât să joace ea rolul bărbatului (de unde şi prescurtarea genială a numelui ei - "Fred"). Dragostea lor se încarcă de tensiune, de durere şi, ca de obicei în asemenea cazuri, speranţele le sunt ţinute în şah de o societate care nu acceptă decât normalul. Adică noţiunea de normal.
Ca întotdeauna când tema este tabu, regizorul e în mod ostentativ cuminte şi evită "scenele alea". În cazul lui Xavier Dolan, însă, cuminţenia e inutilă, pentru că impactul devastator al filmului vine strict din felul în care aruncă povestea pe ecran. Din primele minute ale acestui film de trei ore, camera de filmat invadează intimist fiecare scenă şi o dinamitează prin explozii de energie actoricească. Având în vedere că esenţa poveştii e tocmai "chimia" dintre cei doi parteneri (una sălbatică, densă, epuizantă), fiecare emoţie ia foc pe ecran. Extaz, furie, tristeţe, vorbe grele, remuşcări, toate sunt jucate la cote uriaşe, cu contorsiuni psihologice şi încleştări ca într-un spectacol de dans contemporan. Replicile se succed intens şi, fiindcă sunt scrise sclipitor (de acelaşi Xavier Dolan), te iau cu asalt şi te obligă să le digeri rapid, altfel rişti să pierzi ritmul.
Rar vezi aşa ceva în filme; de fapt e ca-n teatru (într-unul bun, aş preciza), în care actorii (care aici sunt geniali) joacă lângă tine şi fac din fiecare scenă una best of. Filmul e, fără îndoială, un spectacol actoricesc, extrem de creativ din punct de vedere naturalist, cu gesturi şi grimase care îţi rămân pur şi simplu întipărite în minte. La toate astea se adaugă muzica (ascultă de pe coloana sonoră măcar If I had a Heart, de Fever Ray şi convinge-te că filmul e un mare cadou muzical) şi imaginea, prin compoziţii fotografice bazate pe culori tari, unghiuri ultra-wide, metafore şi subiecte abstracte. E ceea ce transformă acest film într-o experienţă greu de povestit, de care se face "vinovat" un regizor care n-a împlinit nici 25 de ani. Jos pălăria.