Juriul format din Frédéric Boyer, Lynda Myles, György Pálfi, Franziska Petri şi Cristi Puiu a decernat Marele Premiu filmului indian Corabia lui Tezeu / Ship of Theseus în regia lui Anand Gandhi, un debutant care păşeşte cu dreptul în arta filmului. Vedeta incontestabilă a ediţiei a fost actriţa Luminiţa Gheorghiu, prezenţă vie şi tonică atât în spoturile de promovare (mute, documentarist-ficţionale), realizate de Cristi Puiu, cât şi în săli de proiecţie, în interviuri sau pe stradă. Prezentată ca "o actriţă pe val", ea a fost răsplătită cu Premiul de Excelenţă.
Cinema-ul independent a fost prezent cu un program Media al Uniunii Europene, pentru prima dată la Cluj, intitulat Low Budget Film Forum. În consecinţă, s-au adus destule filme realizate cu buget minim. N-au lipsit Zilele diversităţii sau concertele cu The Tiger Lillies, Sofa Surfers, Dakhabrakha din Ucraina sau Grupul Iza. În prelungirea festivalului a fost anunţat concertul extraordinar susţinut de Patricia Kass, în egală măsură îndrăgostită şi dezamăgită de România. De fapt, profitând de audienţa TIFF-ului, sponsorii şi firmele interesate au dat năvală la publicitate. S-au înmulţit reclamele în publicaţia informativă a festivalului, AperiTIFF, legate, într-un fel sau altul, de industria filmului. De la berea Ursus "în rol principal" s-a ajuns la Compania de Apă Someş S.A. cu aserţiunea care sună cam aşa: "Apa este viaţă, apa este natură", deci sfârşitul lumii se amână dacă apa curge din abundenţă şi se păstrează potabilă. "Stăpânul telefoanelor" şi "al manierelor" şi-au revendicat locurile privilegiate, iar Asociaţia Hope for life a reiterat formula "Bucuria binelui". Adică, bine faci, bine găseşti, cum ar zice înţeleptul nostru din popor. Binele făcut celor ce roiesc în jurul festivalului e evident.
Cum să se amâne sfârşitul, când acesta e atât de aproape? Bate şi la uşa TIFF-ului. Dar înăuntru ce să vezi? Casa TIFF pulsează de viaţă, contacte, sporovăieli. Se leagă prietenii, se discută proiecte, se speră... într-un viitor mai bun. Ne aduce la ordine chiar nou-înfiinţata secţiune din programul vizionărilor, intitulată Acesta este sfârşitul, o noutate de fond a festivalului, care induce, direct sau indirect, ideea teribilă a apocalipsei. La această secţiune au fost incluse 12 producţii, dintre care am reuşit să văd două: Zhit / În viaţă (Rusia) şi La cinquieme saison / Al cincilea anotimp (Belgia - Olanda - Franţa). Doar două, pentru că n-am vrut să trec de partea fataliştilor, deşi viziuni întunecate, pesimiste despre lume şi viaţă se regăsesc în multe alte filme văzute.
Ca vizionarism epigonic, La cinquieme saison îşi poate revendica punctul de plecare şi parţial atmosfera ambiguă din celebra peliculă a lui Lars von Trier Melancholia. O poezie cu accente elegiace, pe alocuri sumbre şi parabolice, răsfiră cu lentoarea specifică panoramării acţiunea din ultimul film al lui Peter Brosens şi al Jessicăi Woodworth. Scenariul are în vedere o supoziţie macabră: primăvara nu mai vrea să vină. Locuitorii unui mic sat belgian, situat într-o atemporalitate bizară, sunt cuprinşi de panică atunci când practicile străvechi de exorcizare a duhurilor necurate ale iernii şi invocarea primăverii nu dau rezultatul scontat. Psihoza face victime în rândul sătenilor, bioritmurile dereglate nasc adversităţi şi comportamente stranii. Seminţele nu mai încolţesc, vacile nu mai dau lapte, sterilitatea vieţii damnează spiritele atinse de nevroze. Artificialitatea ia locul pulsului normal al vieţii. Realizat cu puţini bani şi cu mulţi figuranţi din rândul localnicilor, filmul mizează pe expresivitatea imaginii, a simbolurilor riguros construite şi pe secvenţe excesiv teatralizate. Prestaţia actriţei Aurélia Poirier e remarcabilă, contribuind la unirea secvenţelor narative într-o fluentă poezie amurgită.
Reversul apusei propagande sovietice, decorativă, de faţadă, trâmbiţată cu emfază inconştientă în anii '50, este acum concretizat prin sondarea zonei abisale a umanului aşa cum apare în câteva filme din care face parte şi pelicula lui Vasily Sigarev Zhit / În viaţă. Lumina falsă, radioasă, faţa surâzătoare sunt înlocuite cu întunericul cavernos al subconştientului. Prospectarea realului la Vasily Sigarev trece dincolo de relatarea între parametri normali, instalând "în viaţă" viaţa de după moarte. Personaje traumatizate de morţi tragice, absurde, brutale trăiesc iluzia continuării existenţei alături de cei dispăruţi. Planurile narative sunt împletite neconvenţional, şocant, singura regulă fiind spirala trăirilor dureroase ale eroului implicat în acţiune. Prin prisma lui vedem cum o tânără şi frumoasă femeie, rusoaică tipică, în stare de sacrificii pentru dragostea ei, nu vrea să accepte moartea soţului bolnav, bătut fără milă şi jefuit în tren, omorât de o bandă de huligani. Planurile se aglutinează. Subconştientul invadează realul creând o stare halucinantă de compasiune, obligând la empatie cu personajul în suferinţă. Mama denaturată, vinovată de separarea de propriile progenituri, caută să-şi îndrepte greşeala. Ea şi-a pierdut fiicele gemene într-un accident de maşină. Le dezgroapă în secret şi le readuce "în viaţă". Se joacă maternal cu ele, cum nu a făcut în timpul vieţii lor. Urmează ca şi copilul despărţit de tatăl biologic să-şi trăiască adevărata copilărie alături de el, după ce acesta a fost omorât de concubinul mamei. Hotarul dintre viaţă şi moarte este trecut în manieră narativă de o gravitate extremă. Filmul ne dezvăluie o realitate sumbră, ceţoasă, îngheţată (la propriu şi la figurat) în care valorile umanului se pierd. Înţelegem că suntem cu puţin înaintea sfârşitului, aşa că violenţa, demenţa, degradarea vieţii familiale şi indiferenţa semenilor au atins cote alarmante. Acesta este sfârşitul? Desigur, nu sfârşitul unui festival cum este TIFF-ul.
Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..