Umbre care apar şi dispar, un copac chel pe scenă şi trei nefericiţi care nu ştiu ce să facă cu fericirea. Un univers parcă desprins din romanele lui Murakami şi o poveste reeditată după Aşteptându-l pe Godot. Iaacovi şi Leidental amintesc de Gogo şi Didi în neputinţa lor de a fi fericiţi pe cont propriu, sfârşind tot nefericiţi, dar împreună. Elementul nou cu care surprinde textul lui Hanoch Levin este personajul feminin, potenţialul sens în viaţa lipsită de sens a cuplului Iaacovi-Leidental.
Este o lume ciudată, iar ceea ce se întâmplă în ea e violent şi dureros. Câteodată nu înţelegi ce se petrece, dar continui să te uiţi captivat. Eşti ademenit de aceste personaje ludice. Te uiţi fascinat la ele cum te-ai uita cu o lunetă la ce face vecinul tău de vis-à-vis. Într-un final ajungi să trăieşti în acelaşi timp cu ele. Nici o clipă nu simţi că este vorba doar de o convenţie teatrală. Dar nici nu asişti la un realism psihologic care te face să suspini după Moscova pierdută. Aştepţi. Dar nu aştepţi povestea unor personaje. Aştepţi povestea ta. Iar acest lucru se datorează actorilor Eduard Cârlan, Ionuţ Nicolae, Alina Badea, al căror merit constă în primul rând în faptul că reuşesc să transforme personajele în oameni. Construcţia personajelor şi relaţiile dintre acestea sunt vizibile şi justificate. Naturaleţea interpretării dă impresia unor oameni care parcă aşa trăiesc zi de zi şi nu a unor actori cu roluri de jucat. Să te convingă un om la şaptezeci de ani de nonsensul vieţii e normal. Să te convingă cineva de douăzecişiunpic de ani e ceva.
Sub aspect spectacular, Andrei Raicu dă dovadă de o mare ingeniozitate şi complexitate la nivel regizoral. Iaacovi şi Leidental este un spectacol complet, cu o scenografie excelent gândită, realizată nu numai la nivel de decor, ci mai ales prin lumină şi sunet. Aş spune că este în primul rând un spectacol cromatic, a cărui culori te urmăresc ca umbrele personajelor din el. Fiecare culoare inundă nu numai scena, ci şi spectatorul. Fiecare lumină este o lume. Fiecare reflector este un personaj. Umbrele care se succed pe pânza albă din spatele căreia ies personajele, schelele pe care aceştia le escaladează, exploatarea spaţiului în afara scenei propriu-zise duc cu gândul la o estetică brechtiană. Este atât de lipsit de teatralitate jocul actoricesc, dar atât de teatrală lumea creată pe scenă că nu mai ştii ce să crezi. Decorul este oniric, personajele sunt reale, iar povestea este a ta. Doar că o vezi jucată de alţi oameni. Şi atunci tu ca spectator unde te situezi? În realitate sau în vis? Un spectacol care nu numai spune o poveste, dar care pune întrebări. Şi nu întrebări existenţiale de tipul celor menite să te facă să te simţi profund, ci întrebări care te fac să te simţi om. Fără clişee, fără happy end. "Ce să-i spuuun?" se întreabă Iaacovi când se află la masă cu o femeie pe care o place şi pe care de-abia a cunoscut-o. Neputinţa de a-i vorbi unei persoane pe care o iubeşti. Căsătoria cu un necunoscut din dorinţă de afirmare a propriei sexualităţi. Remodelarea propriei identităţi în femeie fatală pentru a ascunde o femeie copleşită de singurătate al cărui singur companion este perna. Cum fac să-l vrăjesc pe bărbatul ăsta pe care de-abia l-am cunoscut? Cum îl fac să fie dependent de mine? Cum fac să nu mă mai plictisesc? Cum fac să nu mai fiu nefericit? A fi. Acesta e răspunsul.
Iaacovi şi Leidental beneficiază de o regie ireproşabilă, iar deşi simt nevoia de a mă afirma teatrologic, vorbind despre estetici, cred că acest spectacol este atât de frumos încât nu pot să-l disec şi să-i dau un verdict. În primul rând pentru că este exact opusul unui cadavru. Este un spectacol care emană viaţă prin toţi porii teatrali. Care vorbeşte despre ceva nu tocmai plăcut la vedere într-un mod extraordinar de poetic. Ca o omidă transformată în fluture.
Omidă păroasă sau fluture. Urât sau frumos. Teatrul este ca o pictură abstractă. Fiecare e liber să înţeleagă ce vrea. Eu cred că un spectacol de teatru adevărat este ca un puzzle imens. Nu neapărat complicat, dar cu multe piese. O mie de variante. O mie de întrebări. Un puzzle pe care să-l faci şi să-l desfaci continuu. Aşa cum este acest spectacol.
Iaacovi şi Leidental de Hanoch Levin.
Spectacol de licenţă regie. Prof. Coordonatori Conf. Univ. Dr. Felix Alexa şi Conf. Univ. Dr. Ion Mircioagă.
Regie: Andrei Raicu
Scenografie: Cătălin Manea şi Andrei Raicu
Mişcare scenică: Andreea Belu
Muzica: Alex Halca şi Vlaicu Golcea
Light design: Cristi Niculescu şi Paul Zamfir
Distribuţie: Ionuţ Niculae, Eduard Cîrlan, Alina Badea.