Ca întotdeauna, nerăbdarea e mare, aşa că am pregătit un şir de articole mai scurte - care sunt, în critica de film, un fel de fast-food - care să recomande cele mai importante titluri de la TIFF. Primul pe listă (nu neapărat din punct de vedere valoric) este Like Someone in Love, un film recent al iranianului Abbas Kiarostami.
Titlu: Like Someone in Love
Regizor: Abbas Kiarostami
Producţie/an: Franţa - Japonia, 2012
Categorie la TIFF: Supernova
Un posibil vot al criticii: merită văzut
Un posibil vot al publicului: aşa şi aşa
O primă reacţie, după ce am văzut filmul lui Kiarostami, a fost să nu mai intru pe Facebook. Nu m-am ţinut de cuvânt, dar ideea e că filmul ăsta are ceva de care îmi era dor după mormanele de nimicuri de pe net, de care ne lovim în fiecare zi. Şi mă refer la mulţimea de statusuri afectate, postări moraliste, înlăcrimate sau teziste - pe scurt, la un folclor întreg de "chestii" cu aer de înţelepciune, care umplu Newsfeed-ul şi ne storc de energie. În contrast cu toate astea, filmul lui Abbas Kiarostami este o gură de aer curat. Are o discreţie a mesajului şi un bun simţ al comunicării cu publicul care curăţă mintea, care parcă ne întoarce în timp într-o epocă fără atâta risipă de cuvinte şi care confirmă, încă o dată, siguranţa lui Kiarostami pe subiectele simple. Adică "subţiri" şi "neconvingătoare", cum le-au catalogat mulţi.
Poveste simplă este şi în Like Someone in Love şi, la fel ca în cazul oricărui film în care contează detaliul de viaţă, relaţia cu omul, caracterul, gândul, starea, toţi spectatorii care vor vrea să vadă un action-movie vor fi dezamăgiţi. De fapt, e atât de uşor de povestit ce se întâmplă în film (iar "întâmplă" e mult spus), încât încape într-o frază: o tânără studentă, prostituată în timpul liber, şi un client de-al ei, un profesor bătrân, dezvoltă o relaţie bizară, sub tensiunea obsesiilor înfricoşătoare ale logodnicului fetei.
Preluând, deci, triunghiul amoros din comediile clasice (soţ - soţie - amant), Kiarostami îl duce la un nivel de cinema care pare latin şi temperamental, ca temă, dar care este sec şi liniar, ca un film scandinav. În schimb, filmul e kiarostamic 100%, consumat într-un număr mic de scene lungi, în care dialogurile şi monoloagele (lungi şi ele) sunt unicul "cufăr" pe care trebuie să-l deschizi ca să "ajungi" la poveste. De fapt, dialogul este atât de prezent în film, încât în afara lui parcă nimic nu se leagă.
Prin dialog înţelegem că, deşi caracterele celor trei personaje diferă ca de la cer la pământ, îi uneşte aceeaşi vibraţie de căutare a unor situaţii care să le facă viaţa mai bună. Tot prin dialog ne dăm seama şi că fiecare dintre ei îşi contrazice "statutul". Pe măsură ce vorbeşte, clientul bătrân nu pare a fi nici pe departe intelectualul dificil, dependent de tabieturi, hedonist când i se permite, ci un bonom desăvârşit, ca un bunic universal. Vede în prostituată un fel de nepoată, care de altfel se şi comportă ca atare: copilăreşte şi nesigur, cu naivităţi de elevă de gimnaziu. Ea îşi consumă zilele alături de logodnicul ultra-posesiv, pentru care e în stare să refuze, cu o lipsă totală de milă, încercările bunicii ei de a o căuta după o îndelungată absenţă.
Pe scurt, filmul nu are nimic din ceea ce presupune. În locul scenelor de sex şi violenţă, vedem un profesor în vârstă care, în ciuda aparenţei de bătrânel rupt de lume, guvernează toată încărcătura de semnificaţii ale poveştii. Lui i se confesează logodnicul, bolnav de suspiciuni; cu profesorul îşi petrece fata zilele şi tot la el aleargă şi când lucrurile o iau razna. De la bun început, bătrânul e un reper şi un refugiu, ceea ce face ca tema filmului să alunece încet dinspre dragoste şi depresie, înspre cea mai pură şi caldă înţelepciune. Una rurală, de basm arhaic, pe care Kiarostami o exprimă prin replici coapte spuse la momentul potrivit. Astfel, continuând calmul scriiturii definite încă de pe vremea unor Close-up, The Wind Will Carry Us sau Taste of Cherry, Like Someone in Love face la rândul lui un soi de cult cinematografic al senectuţii, de care era nevoie (în cinema, cel puţin) ca de o apă bună.
Cât despre dialoguri, ele sunt fascinante ca introducere în psihologia personajelor. Nici nu-ţi dai seama cum trece timpul şi te afli, deja la finalul filmului, de parcă totul ar fi fost un scurtmetraj sau o lungă introducere, gata pentru o acţiune de mare întindere. Însă nu, filmul se consumă în cuvinte şi gânduri, în sonoritatea replicilor. De fapt, filmul e mai mult sonor decât vizual, ca un fel de "film radiofonic" în care fiecare detaliu de voce şi orice foşnăit spun totul despre vieţile personajelor.
Riscând să fie plictisitor pentru mulţi, filmul lui Kiarostami este o înşiruire de planuri-secvenţă, pline de context scenic (detalii de decor, sunete de ambianţă, personaje care intră şi ies), centrate pe cuvânt. Amintesc aici doar discuţia la telefon care deschide filmul (moment remarcabil ca expunere), şirul de mesaje telefonice ale bunicii fetei, monologul logodnicului, dialogurile din maşină etc. Cinematografic vorbind, filmul relevă o simplitate care spală povestea de orice artificii emoţionale şi culege, parcă, cele mai frumoase feeling-uri din filme ca Lost in Translation (r. Sofia Coppola) sau Dreams (r. Akira Kurosawa), cu care, de altfel, se şi înrudeşte narativ. Fiind un succes ca adorare cinematografică şi un insucces ca film comercial, Like Someone in Love trebuie văzut (poate doar) la TIFF.