Searching for Sugar Man (r. Malik Bendjelloul, Suedia - Marea Britanie, 2012). La fiecare ediţie TIFF există câte un film devastator de bun. De bun, de puternic şi de inspirant, despre care se scrie frenetic şi care ar trebui să aibă parte zilnic de câte o proiecţie, astfel încât toată lumea să vadă şi să creadă. Un astfel de film e Searching for Sugar Man, care e bun nu fiindcă a luat o căruţă de premii (inclusiv Oscar 2013 pentru cel mai bun documentar), ci fiindcă datorită acestui documentar auzim, în 2013, despre un muzician folk despre care ar fi trebuit să auzim... în anii '70.
Nume de scenă: Rodriguez. Figură enigmatică, învăluită în mister şi zvonuri: ba că era vagabond, ba că s-a sinucis pe scenă trăgându-şi un glonţ în cap. Cert e că Rodriguez apăruse prima oară pe scenă în Detroit, oraş în care sărăcia, visurile mici şi prejudecăţile americane faţă de numele cu rezonanţe latino au făcut imposibil succesul acestui artist despre care, azi, se crede că era mai bun decât Bob Dylan. Necunoscut a şi rămas în SUA, până la capăt.
Nu şi în Africa de Sud, unde soarta a făcut ca un album de-al lui să ajungă şi să prindă rădăcini într-o lume care avea nevoie disperată de versuri ca ale lui. Rodriguez cânta despre libertate şi opresiune, ceea ce a "dat foc" unei întregi generaţii de tineri sud-americani, terorizată de regimul rasist din Africa de Sud, numit pe atunci "apartheid" (o variantă sud-africană a nazismului, cu legi care îi separau pe albi de negri). Curând, artistul care în SUA vânduse 6 albume, devenea în Africa de Sud faimos cu câteva sute de mii de exemplare vândute. A intervenit apoi cenzura şi, bineînţeles, o şi mai mare revoltă socială şi sete de Rodriguez.
La câteva zeci de atunci, doi detectivi muzicali s-au gândit să-l găsească pe artist; întregul lor efort se află în acest documentar, care are o ştiinţă extraordinară de a construi şi menţine suspansul. Conţine zeci de scurte interviuri, relatări pasionante, atât de autentice de parcă am fi toţi în pielea celor care-l caută pe misteriosul Rodriguez. Plus că fiecare persoană intervievată are, ca prin minune, o retorică excelentă, ceea ce dă profunzime fiecărei relatări. E momentul de glorie când jurnalismul frenetic întâlneşte cinema-ul. Nu lipsesc nici câteva mici momente de animaţie, care înveselesc această poveste atât de înduioşătoare. Filmat de-a dreptul fotografic, pe însăşi muzica lui Rodriguez, cu scene lirice, fruste, seci, Searching for Sugar Man te face să-ţi doreşti un singur lucru, după ce îl vezi: să faci rost de muzica lui Rodriguez.
Şi toate astea sunt doar în prima jumătate a documentarului. Despre a doua nu spun nimic; vă las plăcerea şi entuziasmul s-o descoperiţi la proiecţie. Din punctul meu de vedere, vorbim despre un documentar pe lângă care This is It - cu toată greutatea lui imensă venită din faptul că acolo e vorba despre Michael Jackson - pare mititel. Searching for Sugar Man este, totodată, unul din puţinele cazuri în care vedem greşeli corectate în istoria culturii. Este un elogiu foarte calm despre modestie, muncă, simplitate şi îţi dai seama, vizionându-l, că atât de multe se pot spune despre viaţa unui om... Iar acest lucru este extraordinar. Documentarul mai rulează vineri, 07 iunie 2013, la Mănăştur Open Air.
Call Girl / Dama de companie (r. Mikael Marcimain, Suedia, Norvegia, Finlanda, Irlanda, 2012). Filmele din competiţie n-au o viaţă uşoară la TIFF: ştim că se bat pentru premii şi, din secunda în care se stinge lumina în sală, începem toţi să le privim cu ochi mari, exagerat de mari. E o vigilenţă care n-are legătură cu cinefilia şi care face ca, înainte de proiecţie, filmele să fie simultan supraestimate şi subestimate. Din te miri ce motive. Facem, deci, abstracţie că Call Girl e în concurs şi vom ţine cont strict la faptul că ne-a ţinut în sală cu sufletul la gură timp de peste două ore. Povestea conţine un caz real, petrecut în Suedia anilor '70: adolescenta Iris, abandonată de familie şi preluată, apoi, de un cămin pentru minori, cade victimă traficului de carne vie. Treptat, din copilul care fuma pe ascuns şi îşi lipea postere cu actori pe dulap, Iris devine o prostituată de lux, cu clienţi din cele mai înalte sfere politice ale Suediei. Joaca devine atât de serioasă, încât nici cei mai zeloşi agenţi din poliţie nu pot ţine piept. Şi ei cad victime în malaxorul de şantaje şi crime care definea, iată, situaţia politică de la Stockholm şi care folosea fenomenul "emancipării femeii" ca pretext pentru încurajarea prostituţiei.
Din păcate, povestea pare simplă doar dacă e spusă, cum facem noi aici. În film, însă, controlul celor câtorva planuri narative care se întrepătrund constant (viaţa lui Iris, investigaţia poliţiei, acţiunile traficanţilor) se pierde şi nu mai înţelegi întotdeauna cine, ce, cum. Ambiţia de a face un lungmetraj pe un astfel de subiect (sensibil, din punct de vedere politic şi complicat, cinematografic) este, aici, mai mare decât capacitatea de a-l face. Acţiunea e întreruptă de o mulţime de flashback-uri, care încearcă să explice şi să aducă lumină acolo unde scenariul n-a reuşit să se facă înţeles. E o practică foarte la modă în cinema, în special la Hollywood, unde se preferă să se arunce pe ecran o poveste dezordonată şi, spre final, să se pună pe tavă nu ştiu câte flashback-uri revelatoare...
Dar, în cazul regizorului (debutant!) Mikael Marcimain, nu putem vorbi nici de modă, nici de vină. Mai degrabă e intenţia de a transpune alert şi complet un subiect greoi, care totuşi are impact dacă-l priveşti segmenţial, ca planuri narative separate. Filmul este, deci, un fel de reuşită pe "felii". De pildă, cazul trist al lui Iris e "curat", fără excese de dramatism, coerent ca înşiruire de experienţe şi traume. E ceea ce te face să-ţi placă povestea şi să fii foarte atent (chiar cu sufletul la gură, cum spuneam). De asemenea, mediul politic (adică mediul infracţional) este ilustrat sec, cu sânge rece, fără gust şi fără culori, în genul documentarelor politice sau, mai bine zis, în tradiţia filmelor poliţiste ale anilor '70 (gen The Conversation de F. F. Coppola sau The French Connection al lui W. Friedkin), cu care subiectul este, de altfel, contemporan. Un alt merit este că filmul încadrează convingător povestea în epoca ei şaptezecistă, atât muzical şi vestimentar, cât şi comportamental şi impune, în cinema-ul european, cel puţin două figuri care trebuie ţinute minte: Pernilla August (în rolul şefei reţelei de proxeneţi) şi Simon J. Berger (în rolul poliţistului incoruptibil). Filmul mai rulează miercuri, 05 iunie 2013, la Cinema Victoria.
Laurence Anyways (r. Xavier Dolan, Canada - Franţa, 2012). E unul din puţinele filme pe care sunt sigur când le recomand. Deşi am scris despre el, folosesc ocazia asta de a repeta un îndemn cât se poate de urgent şi de simplu: NU-L RATA. Este o superbă lucrare cinematografică, care nu seamănă cu nimic altceva şi care o să-ţi rămână în minte ca un hit muzical, ca o fotografie, ca o emoţie pe care n-o poţi descrie. Deşi îl văzusem de câteva ori înainte de TIFF, am ales să-l văd şi în doua zi de TIFF, doar pentru că, ei bine, nimic nu se compară cu o vizionare de film bun la Cluj... Rulează pentru ultima oară marţi, 04 iunie 2013, la Cinema City.
Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..