CatasTIFF 2013. A patra zi

E a nu ştiu câta cronică pe 2013, despre TIFF, în care primul gând pe care vreau să-l exprim este "ce tare e TIFF-ul şi ce fain e s-o spui". De data asta, însă, în ciuda entuziasmului şi a verbozităţii care îmi dau ghes ca de fiecare dată, o să trec direct la filme. Cele despre care o să vorbim mai jos şi pe care le-am văzut în a patra zi sunt (ca şi cele din a treia zi) argumente pentru ideea că festivalul (şi mă abţin de la cuvinte mari) ne surprinde plăcut şi în 2013. Ambele producţii sunt în Competiţie şi aparţin unor regizoare debutante în lungmetraj.

It Felt Like Love / Iubire înşelătoare (r. Eliza Hittman, SUA, 2013). Lila e o adolescentă din Brooklyn, care-şi petrece vacanţa de vară în plimbări pe malul oceanului. Ea este, însă, bolnăvicios de timidă şi de tăcută. Înconjurată de cupluri, atrasă de un bad guy de cartier, Lila tânjeşte după un partener şi ar face orice pentru o atingere. De la oricine. Îşi minte familia şi intră în tot felul de medii dubioase, care o umilesc şi îi adâncesc şi mai tare drama.

În ciuda subiectului care cere o abordare înlăcrimată şi a titlului cam dulceag (vezi mai ales varianta în româneşte!), filmul Elizei Hittman n-are nimic din "siropurile" care umplu, azi, posturile TV. Din contră, acest film - care este un debut făcut cu buget mic şi cu soluţii de urgenţă care n-au nici o treabă cu arta - vine, culmea, ca o adevărată profesiune de credinţă în ceea ce poate fi, azi, drumul "spre un film sărac". În sens grotowskian, fireşte. Scenele sunt aproape mute, cuvintele fiind înlocuite de sunete fine, ivite din atingerea trupurilor. Cadrele abundă în slow-motion-uri şi în gros-planuri cu detalii corporale (priviri, păr, haine), în care motivul esenţial e contactul între oameni. Tânjirea fetei după dragoste capătă, astfel, o dimensiune lirică, ce merge în zona unui cinema de-a dreptul psihedelic şi care se apropie de puseurile intimist-apăsătoare din filmele lui Gaspar Noé. Sau de frumuseţea eseurilor vizuale pe teme erotice gen Somersault (r. Cate Shortland) sau Delta (Kornél Mundruczó).

Mi se pare fascinant că o autoare atât de tânără, cu doar "două scurtmetraje la activ" (cum însăşi a declarat după proiecţie), a putut face un prim film atât de discret. Un film care, deşi conţine dramă cât vezi cu ochii, stârneşte o milă fără lacrimi, rece, prin care îl împrieteneşte pe spectator cu personajul. E genul de film atât de neambiţios din punct de vedere tehnic şi narativ, încât transmite tot ceea ce vrea să transmită. Şi te face să-l asociezi cu o mulţime de filme de la case mari (cum l-am şi asociat deja) tocmai fiindcă foloseşte simplu şi cu succes motive universale, precum oceanul ca rezoneur (cam la acelaşi nivel simbolistic ca în Interiors de Woody Allen), trauma sexuală ca alienare (nu departe de dramele din Babel al lui Alejandro Gonzáles Iñárritu şi de Pianista lui Haneke) şi altele asemenea. În fine, filmul e un must-see categoric. Mai rulează joi, 06 iunie 2013, la Cinema Florin Piersic şi duminică, 09 iunie 2013, la Odeon Cineplex.

Wadjda (r. Haifaa Al-Mansour, Arabia Saudită - Germania, 2012). Seara a continuat cu un film care ar trebui să-şi aibă locul aproape în orice festival: de copii, de oameni mari, de comedie, de film independent etc. N-o spun fiindcă e primul lungmetraj făcut în Arabia Saudită de către o regizoare şi, deci, ar trebui ajutat ca să apară cât mai mult pe ecrane (deşi nu-i o idee rea). N-o spun fiindcă e exotic ca temă (condiţia femeii în lumea arabă) şi pentru că dă bine în context european. O spun pentru că Wadjda e un film de valoare. As simple as that.

Wadjda, o fetiţă care trăieşte cu mama ei într-o suburbie din Riyadh, are un singur vis: să-şi cumpere bicicletă ca să se poată lua la întrecere cu prietenul ei. Visul ei, însă, este imposibil în cultura în care fata a crescut, fiindcă o femeie pe bicicletă ar însemna, pentru arabi, un fapt defăimător şi o situaţie care nu trebuie văzută pe stradă. Dar fata nu renunţă; cu tupeu, cu o gură mare care-i deschide multe uşi şi care poate fi exponenţială pentru lumea femeilor musulmane, Wadjda se apropie cu paşi repezi de visul ei.

În paralel cu aventurile fetei, prinde contur destinul mamei, care este pe cale de a-şi pierde soţul în favoarea unei alte soţii. Încă o dată, filmul dezbate cât se poate de curajos şi de explicit o situaţie în care femeia pierde, cu toate că, în esenţă, filmul este de fapt un antiportret subtil al bărbatului. Practic, sunt puţine scene în care vedem bărbaţi, iar când apar, sunt firav portretizaţi. O mai mare coborâre "în grad" a arabului nici că s-ar fi putut face şi poate că filmul nu trecea de cenzura musulmană dacă regizoarea nu strecura, în poveste, atitudinea de "cap plecat" a femeii...

Wadjda e un film cum aveam şi noi, odată, adică un film cu "şopârle", metaforic, cu discurs disimulat şi simboluri aparent cuminţi. Bicicleta pe care o vrea fata nu e decât mijlocul de câştigare a unui statut nou. Coranul, pe care fata îl învaţă pe de rost ca să ia premiul în bani. Cu banii, apoi, îşi va cumpăra bicicleta. Deci Coranul are parte, în film, de un tratament cel puţin alarmant, pentru că, nu-i aşa, devine aici o monedă de schimb. De asemenea, vedem scene inedite (pe care poate noi, europenii, le înţelegem şi nu prea), între care cea mai tare e aceea în care mama şi fiica intonează pasaje din Coran, pe balconul casei, stând în fund...

Cu excepţia câtorva momente, foarte puţine, de ezitare actoricească şi de montaj naiv, care nu pune în valoarea dialogul aşa cum ar fi trebuit, Wadjda este o reuşită. Şi mi-a amintit cu bucurie de un film excelent al anilor '70: Arborele cu saboţi, de Ermano Olmi. Acelaşi umor natural al copiilor, aceeaşi tuşă arhaică în modul de gândire al personajelor, aceleaşi caractere simple şi frumoase... Wadjda mai rulează joi, 06 iunie 2013, la Cinema Florin Piersic şi duminică, 09 iunie 2013, la Cinema City.