TIFF 2013 - Filmele primelor zile

Cel mai nou film al lui Abbas Kiarostami, Like Someone in Love, prilejuieşte o călătorie narativă în care tipul de cinema observaţional oscilează între simplitatea poveştii şi efectele produse pe parcursul desfăşurării ei. O descriere generală a poveştii filmului aduce în prim-plan o tînără prostituată din Tokyo, trimisă de proxenetul ei în casa unui scriitor septuagenar. Insă scriitorul vede în ea un simplu partener de conversaţii şi, treptat, pe parcursul unei zile, reflexia unei fiice. Odată cu apariţia logodnicului fetei, implicarea batrînului în viaţa ei începe să se intensifice. O figura paternală protectoare, un logodnic violent şi posesiv, anunţă un deznodamînt dramatic pentru personajele aflate sub observaţie.

Însă un cineast precum Kiarostami nu s-ar opri niciodată doar la a reliefa circumstanţele în care viaţile personajelor ajung să se intersecteze şi să se desfăşoare pe ecran. Autorul utilizeaza povestea propriu-zisă pe fundalul unei stilistici care face apel la forţa de sugestie, atît de definitorie pentru acest demers. În sensul în care măcar prima parte din Like Someone in Love priveşte spre personaje dintr-un unghi prea puţin utilizat în filme cu subiect oarecum similar, pentru Kiarostami nimic nu este bătut în cuie. Pe ecran e o evoluţie continuă. Dialoguri intenţionat vagi, ingenuitatea desfăşurării lor, personaje pasagere cu rol abia perceptibil şi interlocutori rămaşi în off, lentoarea cu care importanţa acestora va fi reprezentată în naraţiune, precum şi operaţiile regizorale prin care autorul face simţită prezenţa, statutul şi intenţiile acestor personaje-coperţi va fi evidenţiat ceva mai tîrziu.
 
În filmul documentar The Act of Killing, un grup de foşti lideri ai grupării paramilitare Tineretul Pancasila, responsabil de uciderea a peste un million de comunişti în Indonezia anilor '60, fac subiectul unui fals documentar. Pretext de mărturii în documentarul propriu-zis, filmul realizat de ei reconstituie metodele prin care călăii îşi torturau şi ucideau victimele. Aceştia se joacă pe ei înşişi, interpretează şi rolurile victimelor deopotrivă, se dau în spectacol cu atitudinile lor de "gangsteri care comemorează într-un film exterminarea comuniştilor" - totul într-o exuberanţă cinică în care sadismul vesel întoarce pe dos orice noţiune de reconstituire a unor atrocităţi vazută din perspectiva călăilor.
 
Astfel, The Act of Killing depăşeşte limitele filmului ca instrument de investigare, de trezire a conştiinţei celor intervievaţi (şi observaţi), de convenţionala "paranteză explicativă", ducînd la un alt nivel ridiculizarea protagoniştilor dintr-un film documentar. Noţiunea de "regrete tîrzii" este intorsa pe dos de realizatorii lungmetrajului; torţionarii nu se căiesc pentru faptele comise, se distrează rememorîndu-le, nu ar vrea să dea timpul înapoi, ar face-o din nou dacă s-ar mai ivi ocazia... Se desfată cu toate aceste amintiri şi fac un show halucinant din reconstituirea lor. Şi ca şi cum acest prilej de desfăt grotesc nu ar fi fost suficient pentru ca "imaginea" lor să li se întoarcă împotrivă, se îmbracă în femei, în cowboys, se joacă în cadă cu răţuste de plastic pe piept, vizionînd alături de nepoţi scene cu execuţii reconstituite în cadrul filmul pe care ei cred că îl fac, auto-extracţii ale unor ramăşiţe de dinţi făcute cu patentul în intimitatea toaletei şi alte asemenea ipostaze hilar-batjocoritoare. Într-unele "subiecţii" sînt prezentaţi şi într-o suită de elemente suprarealiste (unul dintre producătorii executivi ai filmului este Werner Herzog): de pildă, un grup de dansatoare ies din gura unui peşte-machetă imens. Timp în care unul dintre torţionari (imbrăcat într-o rochie roz) le corectează coregrafia.
 
E greu de spus ce este cu adevărat acest film, în care imaginea lucrează contra imaginii şi în care cinismul devine umor. În orice caz, din această confruntare spectatorul poate ieşi destul de derutat.