Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2013

TIFF 2013: Competiţie (I) şi The Act of Killing


FilmSense, iunie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Frigul şi ploaia nu slăbesc TIFF-ul nici în 2013. Nu am mai asistat la o ediţie preponderent însorită de vreo trei ani - şi asta nu din cauza mea! Aşa că, pînă acum, nu prea a fost rost de stat prin pieţe, TIFF Lounge, Muzeu, terase, ci mai degrabă în cinematografe.
 
Sîmbătă am petrecut prima parte a zilei alături de filmele din Competiţia locală, pentru a urmări proiectele pe care nu apucasem să le văd din cauza drumului la Cannes şi a treburilor conexe. Era aproape clipa limită pentru stabilirea finalistelor acestei ediţii. Am ieşit spre proiecţiile TIFF după-masa, iar primul film pe care doream neapărat să-l văd - în cadrul Festivalului - a fost The Act of Killing. Realizat de regizorul american Joshua Oppenheimer, absolvent al şcolii de arte a Universităţii Harvard şi doctor în arte la şcoala de profil din Londra.
 
În realizarea proiectului, după ce le-a înaintat spre vizionare cîteva fragmente, Oppenheimer i-a avut alături ca producători executivi pe Werner Herzog şi pe Errol Morris. Morris, el însuşi autor de documentare, cîştigător al unui Oscar pentru The Fog of War (2003), autor al unuia dintre filmele preferate de Roger Ebert, Gates of Heaven, sau a documentarului de investigaţie - despre cazul lui Randall Dale Adams, un domn condamnat la închisoare pe viaţă pentru o crimă pe care nu a comis-o şi eliberat, în cele din urmă, la un an după premiera filmului, în urma redeschiderii cazului - The Thin Blue Line.
 
Filmul lui Oppenheimer e una dintre cele mai impresionante relatări grotesco-realist-moral-comice pe care le-am văzut pînă acum. Prin scala absurdului şi a nebuniei vizibile în personajele prezente pe ecran, The Act of Killing este întrecut doar de portretul pe care i-l face Barbet Schroeder lui Idi Amin Dada (Idi Amin Dada: Autoportret - un film, totuşi, mai bun). Oppenheimer se află în Indonezia, unde le dă mînă liberă în a se prezenta unor capi ai mişcării miliţieneşti care a susţinut - la mijlocul anilor '60, în nordul Sumatrei în cazul celor de pe ecran - urcarea la putere a preşedintelui Suharto. Capii în discuţie sînt Anwar Congo şi Adi Zulkadri, care au ucis cu mîna lor mii de persoane în epurările politice ulterioare răsturnării de la putere a primului preşedinte indonezian (după cîştigarea independeţei faţă de Olanda), Sukarno, în 1965. În prezent, foştii lideri ai acestor grupări militare sînt oamenii zilei, afacerişti, gangsteri legali care stabilesc cursul ţării cu ajutorul formaţiunii paramilitare care a crescut în timpul lui Suharto, Pamuda Pancasila (şi se va transforma în Partidul Patrioţilor în 1996, cu doi ani înainte de căderea lui Suharto). În care nu e de mirare că se regăsesc miniştri sau alţi politicieni importanţi indonezieni.
 
Cei doi domni alături de care stă Oppenheimer fuseseră vînzători de bilete la cinema înainte de a se înrola în miliţiile lui Suharto. Pasiunea lor pentru cinema este clară, noţiunile lor despre construirea unui dramatism veritabil sau despre modul în care adevărul e prezent în reprezentarea cinematografică fiind destul de consistente (ceea ce nu înseamnă, totuşi, că aceste noţiuni au fost integrate în favoarea aproapelui). Anwar Congo a participat la realizarea unui film de propagandă pe care noua putere îl prezenta în şcolile indoneziene în 1965-66, chiar şi copiilor din clasele primare. Un film în care erau fimate execuţiile unor aşa-zis simpatizanţi comunişti - nume generic sub care erau condamnaţi opozanţii noului regim, fie intelectuali, fie oameni simpli. De aici porneşte discuţia, de la rolul pe care îl au cinematograful şi arta în genere în susţinerea unui edificiu politic şi social.
 
Şi aici e şi singurul punct chestionabil în proiectul lui Oppenheimer (nu un punct marginal, totuşi). Dintre personajele care apar în film, membrii ai Pancasilei, unul singur are o viziune critică asupra evenimentelor care s-au petrecut în acea epocă (peste un milion de oameni ucişi în Indonezia, dintre care două sute de mii în Sumatra) şi asupra modului în care cinematograful susţine ideologiile dominante. Ori acest domn, din cele o sută şaizeci de minute ale filmului, apare în jur de cincisprezece. În rest apar doar bărbaţi pentru care existenţa remuşcărilor nu e o opţiune: unul dintre militari chiar spune că istoria o scriu învingătorii, iar el, ca membru al Pancasilei, e un învingător; aşa că faptele sale sînt faptele care, moral, trebuiau făcute şi care ar trebui repetate în cazul în care timpul ar putea fi dat înapoi. Filmul e lăsat să curgă spre o zonă în care e posibil să apară mici semne de îndoială în mintea foştilor călăi. Ceea ce nu e rău, desigur, însă eliberînd filmul de o constantă prezenţă critică în interior a fost ceva mai uşor pentru Oppenheimer să obţină tot acest spectacol grotesc. Care este - în sine - o critică extrem de puternică adusă tipului de gîndire (politică) asumată de domnii în cauză. Însă e o critică obţinută printr-un spectacol pe care autorul pare că îl susţine îndeobşte, odată ce nu dă voie să evolueze în poveste călăului care e critic faţă de propria istorie.

Oppenheimer lasă celor doi domni libertatea să îşi prezinte istoria aşa cum doresc. Ei aleg să realizeze un film în interiorul documentarului urmărit pe ecran, film în care să reconstituie tumultul epocii în care au fost activi. În cadrul acestei reconstituiri, ei înşişi trec din poziţia de călău în cea de victimă, ca încercare (propusă de Oppenheimer, cel mai probabil) de a înţelege mai bine cele petrecute atunci. Şi ca paranteze în cadrul filmului gîndit de Congo şi Zulkadri, urmărim o serie de coregrafii în care foştii călăi interpretează personaje simbol (Bărbatul, Femeia, cuplul primordial, întemeietorii naţiunii / noii naţiuni).
 
Ziua de sîmbătă am încheiat-o la Victoria, cu două proiecţii din cadrul Competiţiei. Call Girl e un film suedez - premiul FIPRESCI la TIFF-ul canadian (Toronto IFF) - realizat de Mikael Marcimain. Care, chiar dacă e debutant în cinematograf, are în spate doisprezece ani de muncă în cadrul televiziunii (ca regizor de seriale). La capitolul producţie filmul stă foarte bine. Costume, scenografie, ceea ce ţine de viaţa anilor şaptezeci e atent construit în proiect. Ca naraţiune, însă, ca ritm al povestirii, filmul are carenţe. Pentru un thriller politic (filmul vorbeşte despre relaţia prostituţie-droguri-politic în anii amintiţi şi e bazat pe cazuri reale), să nu stai deloc încordat de-a lungul vizionării, ci mai degrabă să hoinăreşti pe ecran, atras de sclipiciul epocii-cadru, e problematic. Call Girl este unul dintre cele mai plictisitoare filme cu aspect plăcut pe care le-am văzut. Dar faptul că Suedia nu are semnele happy end-ului în realităţile sale politice mai salvează ceva din atmosfera peliculei.
 
Următorul film intrat sîmbătă în Competiţie a fost The Deflowering of Ewa van End. Un titlu extrem de spumos. O producţie olandeză semnată de Michiel ten Horn, conaţional de-al lui Borgman, film din Competiţia Cannes 2013. Cu o temă similară - viaţa în familiile clasei de mijloc Occidentale, - dar cu un nivel al discuţiei care plasează proiectul în vecinătatea unor filme precum American Pie. Fata urîţică, Ewa, batjocura şcolii olandeze, primeşte în gazdă, într-un schimb de experienţă, pe elevul german model. Care a văzut jumătate din lume, care citeşte, găteşte, ascultă muzică bună. Pe astfel de contraste e construit tot umorul peliculei, care, la un moment dat ajunge la apogeu: fratele mai mare al Ewei, şef de raion într-un magazin de construcţii important, citeşte pe un forum că poate scăpa de acnee folosind un remediu natural, sperma. În secvenţa în care, în baie, chiar îşi unge coşurile de pe faţă cu propria spermă (după şaizeci din cele nouăzeci şi opt de minute ale filmului), am plecat spre casă.

Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013
 Toate articolele despre Scaphandre et le papillon, Le


2 comentarii

  • The act of killing
    Alexa, 10.06.2013, 16:55

    Personajul care ”are o viziune critică asupra evenimentelor care s-au petrecut în acea epocă [...] şi asupra modului în care cinematograful susţine ideologiile dominante” este, de asemenea, cel care spune ca nu are nici o remușcare și că istoria o scriu învingătorii. Anwar, personajul central al documentarului, este cel care are coșmaruri cu victimele sale și care devine din ce în ce mai vizibil afectat de ce a făcut. Filmul urmărește, în mod normal, traseul unui personaj care se transformă pe parcurs, care conștientizează tot ce a încercat să-și reprime timp de aproape 50 de ani, nu e nimic chestionabil aici. Nu vreau să dau cu parul, dar cronica pare scrisă de o persoană care a plecat la jumătatea filmului și nici nu aș fi zis nimic dacă nu mi s-ar fi părut nedrept să se spună ceva greșit despre așa o minunăție.

  • Re: The act of killing
    Lucian Maier [membru], 11.06.2013, 21:24

    Sigur, Anwar Congo începe să aibă remuşcări, însă eu nu am dorit să ofer indicaţii atît de clare în privinţa transformării sale precum cele lăsate de dumneavoastră aici. Pentru a nu fi atît de explicit în privinţa locului în care ajunge filmul. Eu am spus un impersonal "Filmul e lăsat să curgă spre o zonă în care e posibil să apară mici semne de îndoială în mintea foştilor călăi." Puteam comenta secvenţa finală, cînd Congo urcă în spaţiul în care aveau loc crimele şi i se face rău (o întîmplare uşor de plasat într-o analiză psihologică; tocmai din această cauză cred că e(ra) foarte important ca spectatorul să se raporteze singur la acel final şi să îl considere puternic sau să îl vadă prea siropos şi căutat). Ori secvenţa respectivă (cu tusea seacă) e cu atît mai semnificativă în contextul dat - Congo e provocat de Oppenheimer în timpul scenei în care cel dintîi joacă rolul unei victime şi spune că începe să înţeleagă prin ce au trecut persoanele pe care le-a ucis. Cum spuneam, finalului filmului e suficient de delicat încît să fi meritat să fie descoperit de spectator ca atare, în notele şi nuanţele unei lecturi personale a acestui "documentar al imaginaţiei" (să îl considere exemplar, răvăşitor, sau, dimpotrivă, să creadă că totul e deplasat şi lipsit de consistenţă). Şi atunci conţinutul filmului (întîmplările propriu-zise şi semnificaţia lor) am vrut să fie o zonă lăsată cît mai puţin la vedere, fără a uita să subliniez, totuşi, că e un film care trebuie văzut.

    În acelaşi timp, am vrut să atrag atenţia asupra faptului că acest întreg-proces-de-conştiinţă are notele unui spectacol ce merită chestionat (spectacolul este motivat în cadrul proiectului, dar, cumva, acum, cel puţin, eu aş fi fost curios să observ (şi) o mărturie directă – precum în "Autoportretul lui Idi Amin Dada", - pe care să o compar ca document cu mărturia-prin-spectacol vizibilă aici).

    Eu am facut legatura între replica respectivă - cu învingătorii - şi un alt personaj. Poate că mi-am amintit greşit acest aspect. Mea culpa (nu aveam în minte faţa celui care a spus acele replici, cu învingătorii – uneori, sub presiunea unui festival, cînd vezi multe filme într-o zi şi le schematizezi pentru a găsi o latură de dezbatere pentru fiecare, pierzi anumite detalii, - şi, odata încadrat contextul în perimetrul unei minţi normale, aveam impresia că omul respectiv, fiindca dovedeşte că e conştient de modul în care lucrează ideologiile, ar fi trebuit să aibă îndoieli legate de crimele acelor timpuri).

    Pe de altă parte, dacă acelea sînt gîndurile personajului respectiv, rămîne cel mai fascinant om din istoria de pe ecran. Singurul conştient de dimensiunea reală a ororii şi, totuşi, foarte calculat în ceea ce priveşte necesitatea ei. Adică acel tip de rău care merită examinat fiindcă – odată ce e prezentă conştiinţa în cadrul exerciţiului - poate releva dedesubturile unor mecanisme mentale ce duc la comiterea unor fapte abominabile (dacă or exista astfel de lucruri, dedesubturi...). Caz în care întrebările rămîn aceleaşi: de ce l-a abandonat Oppenheimer? De ce a ales calea acestui spectacol grotesc? Pentru a obţine catharsis-ul (în reacţia finală a lui Congo)? Pentru că e mai uşor de resimţit şocul de către privitor? Mai ales după vorbele cu învingătorii care scriu istoria. Replică demontată la final, dar prin alt personaj decît cel ce o enunţă.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Succesele de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, 2013, Bianca Andreea Bănică, Oana Ghera, Raluca Durbacă, Mihai Kolcsár
 TIFF - printre cele mai interesante 10 festivaluri de film din lume, Comunicat de presă
 Florentina Ciuverca obţine noua bursă Alex. Leo Şerban, 2013, Comunicat de presă
 Filmele bune se văd la Cinema În Parc între 30 august - 4 septembrie 2013, Comunicat de presă
 Caravana Filmelor TIFF 2013 continuă!, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer