Pe urmele scânteii - Livada de vişini la Gala absolvenţilor UNATC, 2013

În urmă cu o săptămână, am scris pe LiterNet un text (În aşteptarea scânteii) pe marginea spectacolului Livada de vişini, cea mai premiată producţie a recent întâmplatei Gale a absolvenţilor UNATC, 2013. Popularizând textul pe Facebook, am primit următorul mesaj de la Eugen Cozma, interpretul lui Lopahin, deţinătorul premiului pentru cel mai bun actor în rol principal în sus-pomenita Gală:

"îţi dau dreptate. mulţumesc pentru textul trimis. dar, în loc "să arunci pastiluţa", ne-ar fi fost de folos o critică mult mai amănunţită, pe scene fixe, din partea ta. acest "puteaţi mai mult" este vag şi "în general". asta în ideea în care sperăm să mai jucăm acest spectacol şi de la toamnă şi e foarte posibil să-l mai jucăm o dată pe 3 iulie 2013. apreciez curajul tău de a scrie şi "de rău" despre Livada de vişini, un spectacol la care am lucrat timp de 7 luni de zile, zi de zi.

dar din păcate, textul tău este vag şi generalizează mult problema. nu ai pus accent pe nimic, ai menţionat că noi nu am avut capacitatea de a ne permite "luxul" de greşi, de a fi tineri, de a fora şi în mai adâncul personajelor. n-am să mă scuz spunându-ţi că "acestea ne sunt limitele". nu! dimpotrivă, apreciez ceea ce ai scris despre noi. "întotdeauna e bine să nu închizi uşile, descoperirile", e firesc să laşi întotdeauna o portiţă deschisă către noi şi noi descoperiri.

dar cred că ne-ai ajuta mai mult făcând o "forare" mai amănunţită a problematicilor descoperite de tine în piesă, aducând argumentele potrivite în sensul în care noi, actorii, am fi putut să ne focusăm mai bine pe anumite lucruri, pe anumite elemente care să aducă acel "paradox", acele reacţii neaşteptate... dar textul tău ascunde o notă de "mister" nedesluşit, dar neargumentat. în speranţa în care înţelegi că totul în viaţă trebuie gândit constructiv, aştept cu nerăbdare un răspuns de la tine.

Tocmai răsfoiam pagina "Teatrului Maghiar de Stat din Cluj". Permite-mi să o citez pe Anikó Pethő - "Când un actor simte faţă de un rol că "gata, atât este", nu e bine. Înseamnă că eu, ca actriţă, nu mai sunt interesantă, nu-i mai caut personajului alte resorturi."

Încep prin a saluta existenţa şi eleganţa mesajului. Face bine la orgoliu şi obligă la o reacţie pe măsură.

Merită, apoi, subliniat că spectacolul în chestiune e unul valoros, despre care mă bucur să aflu că are şanse să trăiască şi dincolo de anii de studenţie ai protagoniştilor săi. Preluarea sa în repertoriul permanent al unuia dintre teatrele bucureştene ar fi o idee dintre cele mai inspirate!

Ce reproşez, totuşi, acestei montări? Spus într-o formă condensată, o anumită uniformitate şi lipsă de curaj. Întregul spectacol se întâmplă într-un ritm alert. Replicile sunt rostite rapid, tablourile se succed cu repeziciune, totul se derulează pe repede înainte. Desigur, acesta e, adesea, chiar ritmul scrierii lui Cehov, în actul final, cu precădere, dar şi în porţiuni din celelalte acte. Dar nu e mereu aşa.

În primele scene, de pildă, aşteptarea oaspeţilor e febrilă, dar e, totuşi, o aşteptare. Se cade, poate, ca spectatorul să simtă asta, să intre el însuşi în starea vecină cu anxietatea a personajelor aşteptânde. În scenele de pe urmă, Firs e stăpânul unic al unei împăraţii care nu mai există. Uriaşa lui singurătate amestecată cu nostalgia pe veci pierdutului trecut are nevoie de timp să se insinueze în carnea spectatorilor. Feluritele scene în doi, cu precădere cele din actele 1 şi 2, au iarăşi nevoie de o desfăşurare temporală mai amplă, au nevoie să respire, au nevoie de un alt cu totul alt ritm de curgere decât scenele de grup.

E, apoi, de meditat asupra plurivalentei personajelor. Lopahin, de pildă, ce fel de om este? Un arivist ghidat de amintiri sordide, complexe de inferioritate şi dorinţe răzbunătoare, aşa cum ni se prezintă în secvenţele finale? Atunci, de unde febrilele încercări din actul 1 de a o trezi pe Liubov Andreevna la realitate? Urme ale servilismului atavic sau afecţiune sinceră? Dacă Liubov Andreevna l-ar fi ascultat şi şi-ar fi salvat moşia, care ar fi fost destinul lui Lopahin?

Ea însăşi, stăpâna, de ce se întoarce, de fapt, la moşie? Doar ca să asiste la înmormântarea trecutului? Crede vreo secundă că se mai poate salva ceva? Se revoltă oare împotriva destinului care o sileşte să se aşeze mereu în siajul unor cauze pierdute? Sau se complace în ipostaza de a priveghea mereu caii-morţi? Cât e adevăr şi cât e mască în relaţia ei cu celelalte personaje?

Varia îl iubeşte pe Lopahin? Îşi pune măcar întrebarea asta? Ce o interesează, de fapt: iubirea sau căsătoria?

Sunt întrebări pe care Cehov abia dacă le schiţează, nici vorbă să le răspundă. Tocmai aici, în această ambiguitate creatoare de dileme, îmi pare că stă generozitatea textului său. Pe acest sol, se poate avansa în felurite direcţii. De aceea cred că un personaj precum cele de mai sus sau, în general, un personaj cehovian e aproape imposibil de rezolvat printr-o interpretare uniformă. Lopahin nu poate fi energic, în plină mişcare şi rostind replicile mereu grăbit de la un capăt la altul, Liubov Andreevna nu poate pluti etern în ceruri superficiale, Varia nu poate afişa continuu o aplecare spre sine ce refuză orice întrebare şi e mulţumită cu cele câteva răspunsuri, fie ele şi nefericite, acumulate deja.

Cu riscul de a mă repeta, sunt prea uniforme, liniare, previzibile aceste personaje în spectacolul de la UNATC şi prea bogate de sens şi potenţial în cuvintele piesei.

Probabil că cea mai mare parte a neajunsurilor descrise mai sus pot fi puse pe seama regiei şi mai puţin pe cea a actorilor. De asemenea, merită subliniat că efortul actorilor-studenţi de a ajunge să rezolve bine scenele de grup şi de a da o linie limpede personajelor lor nu e deloc un lucru uşor. Că mi-am permis acest nou text, această subliniere a punctelor slabe ale piesei, doar stârnit de reacţia lui Eugen Cozma, a cărui dorinţă de a înţelege o părere uşor negativă asupra propriei munci nu poate decât să îl onoreze.

Sunt foarte bucuros că mesajul interpretului lui Lopahin se termină cu un citat din Anikó Pethő, una dintre actriţele emblematice ale uneia dintre cele mai importante trupe teatreale pe care le-am văzut vreodată. În Unchiul Vania al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, am avut vreme, ca spectator, să cobor în măruntaiele sufleteşti ale fiecărui personaj, fără că asta să afecteze în vreun fel prestaţia grupului. E atâta foame a actorilor şi regizorului de a lua la întrebări fiecare dintre destinele de pe scenă în acel spectacol, că ai senzaţia, ieşind din sală, că, de fapt, Vania, Sonia, Elena Andreevna, Astrov îţi sunt prieteni vechi şi că toate cele întâmplate între ei, vreme de 4 ore, sunt mai adevărate decât realitatea însăşi.

Închei spunând că abia aştept să revăd Livada studenţilor. M-aş bucura foarte ca ea să se transforme, cu ajutorul unui manager cultural inspirat, în Livada tinerilor actori. E un spectacol pe care cât mai multă lume merită să îl vadă, să îl aplaude, să îl discute.