Au urmat trei filme din Competiţia TIFF 2013. Competiţia 2013 - am văzut nouă filme dintre cele douăsprezece concurente - stă sub semnul normalului. În afara The Deflowering of Ewa van End, o comedie a cărei expunere e încărcată de situaţii comice de o calitate îndoielnică, filmele nu au fost slabe, însă nici nu a apărut vreun vîrf de talia lui De jueves a domingo din 2012. Temele care construiesc paliere de comunicare între proiectele din Competiţie sînt legate de maturizare (sînt multe filme cu adolescenţi sau cu tineri care păşesc în viaţă), unde maturizarea e privită în majoritatea cazurilor prin intermediul sexualităţii (prezentată echilibrat, totuşi, spre deosebire de filmul Klip din 2012). Sau, dacă nu e vorba numai de maturizare - cum e cazul lui Call Girl, unde aceasta e o temă dezvoltată ca substrat - atunci discursul de suprafaţă al filmului vizează diverse realităţi politice (cum e şi cazul lui A Hijacking, filmul lui Lindholm).
Primul dintre filmele văzute duminică a fost In a Bedroom, o producţie poloneză semnată de Tomasz Wasilewski. Un film în care protagonista - în urma unei crize familiale - porneşte într-o călătorie prin Polonia (în maşina sa, Toyota), o călătorie în care foloseşte internetul pentru a agăţa seară de seară bărbaţi pe care să îi jefuiască de sume modice, încît să îşi permită deplasarea pînă la următorul loc. Toată călătoria aceasta de la bărbat la bărbat, cu semnele depravării afişate virtual, este un fel de canon prin care personajul filmului, Edyta, caută să rezolve în vreo direcţie (sfîrşind definitiv sau alegînd să se întoarcă acasă) problema de cuplu care a declanşat reacţia ei. Expunerea filmului are la bază ideea de a lăsa contextul să exprime stările personajelor, sugestia este motorul istoriei de pe ecran. Autorul încearcă să găsească acea fineţe reprezentaţională care, prin indiciile plasate pe ecran, să facă spectatorul să simtă, să intuiască dezordinea interioară a femeii. Lui Wasilewski îi reuşesc aceste intenţii pînă la un punct. Înţelegi că asta vrea să facă şi poţi participa la jocul său. Dar mai mult fiindcă tu doreşti asta. Nu datorită faptului că filmul e atît de temeinic în ceea ce arată încît să nu îţi dea altă opţiune în afara aceleia de a fi atent şi de a respira drama personajului.
Cu următorul proiect lucrurile s-au luminat. Tanta agua e cel mai bun film văzut pînă acum în Competiţie. Vine din Uruguay, ca şi La vida util din 2011 sau ca un alt conaţional de-al său, Whisky, cîştigător la TIFF acum şapte-opt ani. Filmul e realizat de Ana Guevara Pose şi de Leticia Jorge Romero. Ceea ce încearcă să realizeze Wasilewski în filmul său (cu sugestiile care exprimă sentimente, zbucium, căutări), reuşesc cele două tinere regizor uruguaiene. Ele povestesc banalitatea de zi cu zi, încercările de apropiere dintre persoane, blocajele în comunicare şi reuşesc să atingă toate aceste aspecte importante ale vieţii fără forţări, fără evidenţieri inutile. E clar că personajele se cunosc, că împart o anumită istorie. Între ele nu e nevoie de cuvinte urlate, de nervi, pentru a dojeni, e suficientă o privire ca fiecare să înţeleagă ce e de făcut. La fel, nu e nevoie de artificii pentru a rosti o minciună şi nici de exagerări dramatice pentru a transforma minciuna în lecţie de viaţă pentru cel care a rostit-o. Autoritatea tatălui e o problemă pe care copiii nu o pot contesta, însă, în acelaşi timp, autoritatea e trasată în linii suficient de umane încît să nu fie nevoie de construcţii extravagant-modelatoare prin care poziţiile să fie zgîndărite, mutate. Alberto merge într-o staţiune balneară cu fata sa adolescentă, Lucia, şi cu fiul său mai mic. În staţiune plouă aproape tot timpul, astfel că personajele se văd nevoite să-şi petreacă timpul, cumva, împreună. În modul în care acest împreună descoperă fiecare personaj, aici filmul este calm şi natural. Un posibil cîştigător al trofeului Transilvania.
Al treilea film din competiţie văzut duminică a fost I Catch a Terrible Cat, o producţie japoneză semnată de Rikiya Imaizumi. Printre cele mai lungi filme din Competiţie, peste două ore, şi unul dintre cele mai bune. În centrul atenţiei este un scriitor celebru, care se apropie de şaizeci de ani. Un scriitor care nu a mai publicat o pagină de la moartea soţiei sale. Într-o seară, la un bar, poartă o discuţie cu cele două tinere care administrau locul. Cu una rămîne să povestească mai mult, fiindcă ea îi cere sfaturi legate de viaţa ei amoroasă. Un alt personaj, un scriitor tînăr, are o relaţie profesională cu acest domn. Şi filmul evoluează pe aceste de coordonate: discuţii între personaje (cele menţionate, prieteni de-ai lor, familia scriitorului), discuţii în care sînt disecate diverse aspecte ale vieţii. Lucruri articulate frumos, în acord cu statura şi cultura pe care trebuie să o aibă persoane precum cele de pe ecran. Însă ultima jumătate de oră a filmului, sparge în parte armonia peliculei.
Autorul începe să croşeteze intertextual şi autoreferenţial - pe relaţia carte-film, în care pasaje de text inundă ecranul şi vorbesc despre sentimentele personajelor; sau pe sensul ideii de autor - văzut în persoana scriitorului - care intervine asupra colegilor săi de discuţii şi îi aşează autoritar în banca lor. Ori aceste propuneri sînt suficient de explicite, de subliniate (forţate e un cuvînt prea dur pentru contextul de pe ecran), încît să devină deranjante şi să dezechilibreze cursul peliculei. E destul de clar că era nevoie de un autor deştept ca să dozeze corect dialogurile de pe ecran, raporturile între personaje. Cînd autorul ţine morţiş să arate că e deştept - prin autoreferenţialitatea de care vorbeam - atunci devine deranjant, fiindcă se pierde ceva din respectul reciproc existent între ecran şi sală pînă atunci.
Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..