Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2013

TIFF 2013: Competiţie (III)


FilmSense, iunie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Primul film văzut luni în cadrul Competiţiei a fost A Hijacking, în regia lui Tobias Lindholm, partererul de regie al lui Michael Noer (prezent şi el la TIFF în Competiţie cu un proiect, Northwest) la R. A Hijacking e un film bine regizat, fiecare element e la locul său, tensiune, echilibru, pildă, tot ce trebuie unui film de acţiune care să ţină spectatorul aproape de ecran. Filmul prezintă negocierile pe care le poartă şeful unei corporaţii daneze implicate în comerţul maritim cu piraţii somalezi care deturnaseră o navă a companiei sale. După cum afirmă Peter, corporatistul, nava este suficient de veche încît să nu fie interesantă pentru firma sa, în ideea unei răscumpărări. Doar oamenii de pe ea contează, lucru de care sînt conştienţi şi piraţii. Peter şi specialiştii în comunicare prezenţi alături de el la negocieri cred că va fi imposibil ca piraţii să ucidă vreun membru al echipajului, fiindcă ar periclita obţinerea vreunei sume de răscumpărare. Fapt care îi determină pe danezi să lungească negocierile pînă în clipa în care să ajungă să plătească răscumpărare cît mai mică posibil.
 
Acesta e contextul construcţiei unei excelente pilde de tip hollywoodian, (dar) cu un frumos lustru nordic-stîngist la vedere. Oricîtă umanitate ar avea faţa lui Peter (iar filmul îl arată chiar interesat de viaţa marinarilor săi), ceea ce vedem la final e că pentru un capitalist, şi atunci cînd pare că pierde (bani), e doar un simulacru. Acasă merge tot cu Mercedes de top, iar în urma lui se lasă cortina. În urma lui, nu în urma (bietului) marinar (Mikkel e un biet marinar după modul în care e construit personajul în film, nu din cauza interpretării mele), care nu are multe lucruri materiale de pierdut. Şi poate că tocmai din această cauză ajunge să-şi piardă firea, fiinţa. Fiindcă în clipa în care existenţă înseamnă consum, fiecare ajungem să (ne) consumăm resursele pe care le avem. Caz în care, cei mulţi, cum e Mikkel, pierd spiritul, fiindcă e tot ce pot pierde. După acest film, după scenariul la Jagten / Vânătoarea, pentru Lindholm va urma, probabil, o nouă destinaţie: Hollywood.
 
Breaking Horizons vine din Germania şi e realizat de Pola Beck. Cu două tinere despre care aş fi zis că sînt adolescente conform comportamentului afişat. În fapt sînt studente în anul cinci la arhitectură. Cele două prietene sînt suficient de intime pentru a se pălmui cu dragoste sau pentru a se săruta cu pasiune, însă nu sînt amante propriu-zis. Amîndouă îndrăgesc acelaşi profesor, care e suficient de amabil încît să plece cu una dintre ele acasă. În aceste zone erotic-conflictuale, filmul are o construcţie electro, cu excursii în discoteci, cu alcool, lumini şi pulsaţii ale camerei de filmat pe ritmurile frenetice ale zonelor muzicale frecventate de fete. Neîmplinirile amoroase duc la drame, astfel că, pentru una dintre fete, începe calvarul. Cazna, însă, e prezentată destul de simplist (de exemplu, tînăra care ocupă prim-planul filmului observă că între părinţii ei s-a produs o ruptură iremediabilă şi, imediat, vedem o secvenţă experimentală în care şinele trenurilor se împreunează şi se despart). Apoi, printr-o serie de evenimente din ce în ce mai mari ca impact dramatic, filmul ia poziţia unui luptător de box care aruncă pumni necontenit în capul privitorului, cu scopul de a-l scoate din sală anesteziat de durere. Breaking Horizons e un film care îşi ascunde inconsistenţa logică în spatele unor artificii de imagine (filmul e atractiv vizual, în sensul în care clipurile video sînt atractive) şi de poveste (fete atrăgătoare, sarcină nedorită, alegere morală a personajului, de a păstra copilul, complicaţii apoi).
 
Lucrurile s-au (mai) îndreptat cu It Felt Like Love, un film american conceput de Eliza Hittman.  Realzare indie cît se poate de în regulă, filmul Elizei Harttman este emblematic pentru ideea de maturizare (prin raportare la sexualitate) pe care - în mare măsură - mizează Competiţia TIFF 2013. O adolescentă e în căutarea aventurii vieţii în zone mai puţin sălbatice ale New York-ului. Şi tocmai acest lucru (aventura) nu vine atît de uşor. Poate din cauză că e prea evident ce urmăreşte, poate din cauză că ar face aproape orice pentru a-şi atinge ţelul şi o pradă prea uşoară nu aduce glorie niciunui mascul alpha în jurul căruia se învîrte. Dar tocmai aici e de găsit farmecul acestui film, în modul în care ajunge să reliefeze critic toată goana adolescenţei după senzaţii tari, cele mai multe de natură sexuală. Şi trebuie apreciată ştiinţa autorului acestei pelicule de a evidenţia anumite lucruri fără a deveni el însuşi vulgar-explicit, sau prea deştept, fără a preda lecţii de viaţă personajelor sau spectatorilor. Ceea ce mă opreşte de la a spune că e un film foarte bun e faptul că It Felt Like Love nu vine cu idei noi, cu elemente estetice noi. Face bine ceea ce îşi propune, pe un subiect ce nu e uşor de gestionat (şi lucrează cu actori neprofesionişti), doar că într-o zonă cinematografică pe care, în ultimii zece ani să spunem, Larry Clark, Sofia Coppola sau de majoritatea regizorilor care trec pe la Sundance, au arestat-o într-o anumită măsură. Şi în acest context, e ca şi cum am spune că Eliza Hartman face un film bun, pe terenul lui Larry Clark.
 
Wadjda oferă publicului şansa de a întîlni o cinematografie exotică: un film realizat în Arabia Saudită, însă în coproducţie cu Germania. Mare parte din caseta tehnică a filmului e ocupată de germani (imagine, scenografie, montaj), iar cea mai cunoscută persoană implicată în acest proiect e compozitorul britanic Max Richter, elevul lui Luciano Berio. În cinema, Richter a compus muzica pentru Lore sau pentru ultimul film al lui Ari Folman, The Congress. Wadjda este realizat de Haifaa Al-Mansour. Filmul este foarte ademenitor în relaţie cu spectatorul. În prim plan e o fată care se îa la trîntă cu constrîngerile societăţii autohtone. E singura copilă din şcoală care poartă tenişi asemănători cu Converse, nu poartă văl, vrea bicicletă, adică tot felul de lucruri ce o transformă într-o eroină extrem de simpatică (e şi copilă şi revoluţionar inocent). Cam acesta e tot filmul, realizat bine din punct de vedere tehnic, dar cu un discurs în care autorul face necontenit cu ochiul Occidentului. Modul în care Richter construieşte muzica peliculei e simptomatic pentru modul în care filmul îşi expune povestea. Ritmul muzicii sau percuţiile cuprind sfere ale aerului sonor zonal, dar peste melodicitatea locală intervin beat-urile occidentale.

Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Succesele de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, 2013, Bianca Andreea Bănică, Oana Ghera, Raluca Durbacă, Mihai Kolcsár
 TIFF - printre cele mai interesante 10 festivaluri de film din lume, Comunicat de presă
 Florentina Ciuverca obţine noua bursă Alex. Leo Şerban, 2013, Comunicat de presă
 Filmele bune se văd la Cinema În Parc între 30 august - 4 septembrie 2013, Comunicat de presă
 Caravana Filmelor TIFF 2013 continuă!, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer