Şi, în acest sens, discutînd cu Ioana Seiche - responsabilă cu organizarea acestei competiţii în cadrul TIFF - de-a lungul acestor zile de festival - şi cu Tudor Giurgiu la finele galei, miercuri seară (5 iunie) la Casa TIFF - o primă hotărîre importantă pentru sensul şi consistenţa acestui proiect e ca, odată cu ediţia viitoare a festivalului, gala să se desfăşoare la cinema Arta. Unde calitatea proiecţiei este net superioară celei organizate în curtea Casei TIFF şi unde publicul ar veni interesat numai de film. În curtea Casei TIFF, cu petreceri în club, cu forfota celor care vin pentru socializare, cu vremea vitregă şi acum şi anul trecut, atmosfera acestei competiţii nu este prea fericită. Proiectele din selecţia competiţională merită această trecere la normalitate. Şi, dincolo de acest fapt, Competiţia însăşi, prin premiul pe care îl acordă (1500 de euro) se află pe acelaşi palier al importanţei cu întrecerea de scurtmetraje din cadrul Zilelor Filmului Românesc.
Din punctul meu de vedere - unul împărtăşit şi de colegul meu de juriu prezent la proiecţia de miercuse seară, Adrian Silişteanu, - Nicolae Constatin Tănase, al treilea coleg în juriu, a sosit în Cluj-Napoca numai joi, - majoritatea proiectelor ajunse în selecţia acestei competiţii ar face faţă cu succes competiţiei de scurtmetraje din Zilele Filmului Românesc. Patru filme dintre cele prezente în acest an în selecţie - Clubul de bridge (Ana Maria Vîjdea, Cristina Haneş), Nouă vieţi (Iulia Matei), Fragment viu (Banto Csaba, Iszlai Jozsef) şi Casă dragă (Abel Visky), primele două documentare, ultimele două ficţiuni - au calităţi prin care au păşit clar înaintea tuturor celorlalte competitoare. Pe acestea le voi discuta amănunţit, pentru a sublinia calitatea acestei Competiţii şi, mai ales, calităţile artistice ale autorilor acestor proiecte. Cu atît mai impresionante cu cît Ana Maria Vîjdea, Cristina Haneş sau Iulia Matei au doar 22 de ani.
Eu am încercat să le arăt colegilor de echipă faptul că Abel Visky nu ar mai trebui să primească vreun premiu în cadrul acestei Competiţii. Nu fiindcă nu ar fi meritat, ci fiindcă a ciştigat deja două Competiţii (anul trecut, pentru a-l vedea cîştigător, eu însumi am investit aceeaşi energie eliberată acum în defavoarea sa - ca mai apoi să aflu că a cîştigat şi prima ediţie a Competiţiei). Filmul său din acest an, Casă dragă, e construit în aşa fel încît - precum în cazul lui 15 iulie al lui Cristi Iftime, precum în cazul lui Aşteptînd zorile al lui Mihai Sofronea - povestea să transfere spectatorului încărcătura emoţională pe care o poartă istoria personajelor, dincoace de şi în clipa surprinsă pe ecran. Faptele narate de film - mama revine de la o clinică, fiica ei ar dori să facă un pas important în relaţia cu iubitul ei, ceea ce duce la o dispută familială aprisă, - se topesc în emoţiile pe care le degajă interpretarea personajelor (Agi Szirtes e distribuită în rolul mamei).
Casă dragă e un film în care, prin faptele prezente pe ecran, spectatorul primeşte reacţiile afective ale personajelor, interiorul acestora. Iar ca să reuşeşti să aduci pe ecran tot acest tumult trebuie să ai o mînă regizorală definită şi o bună înţelegere a sensibilităţii umane. Şi tocmai fiindcă Abel Visky a demonstrat acest fapt în mod constant, iar juriul Competiţiei a şi recunoscut asta de două ori, dorinţa mea era de a-i arăta autorului clujean - prin acordarea unei menţiuni - că sîntem conştienţi de valoarea lui, dar că, în acelaşi timp, am dori să îl vedem trecînd la un alt nivel competiţional. Din punct de vedere moral, tocmai fiindcă această Competiţie ar trebui să ajute unii tineri să facă un prim pas, să fie văzuţi, premiul trebuia acordat unuia dintre ceilalţi competitori menţionaţi mai sus.
Premiul a fost împărţit de Casă dragă cu Fragment viu, dar tot e prea puţin faţă de ceea ce consideram a fi decizia corectă. Fragment viu e realizat de Banto Csaba şi de Iszlai Jozsef. E un film de gen - horror, un film de atmosferă - în care e dificil să vorbim de o acţiune propriu-zisă. Sau, la fel ca şi în cazul filmului lui Visky, acţiunea dispare în spatele stării pe care filmul o transmite. Povestea (o plimbare pe holurile unui conac din alte timpuri) este un prilej pentru un exerciţiu estetic în care sînt adunate şi celebrate cu pricepere elemente ale genului horror. Şi tocmai fiindcă e un film deosebit în peisajul autohton de profil (faţă de încercările comice cu zombi văzute anul trecut la TIFF sau la Timishort), Fragment viu e un film ce trebuie reţinut, căutat şi urmărit.
Clubul de bridge e un film documentar realizat în Turcia de către Ana Maria Vîjdea şi Cristina Haneş, în cadrul Universităţii Anadolu, secţia de Cinematografie şi Media, unde cele două tinere se aflau cu o mobilitatea Erasmus (fiind studente ale Facultăţii de Teatru şi Televiziune din cadrul UBB, Cluj-Napoca). Documentarul urmăreşte activităţile care se desfăşoară în cadrul unui kahvehane, un loc în care merg pentru relaxare - jocuri, socializare pe marginea sportului sau vieţii - doar bărbaţii. Relaţia pe care o au realizatoarele cu spaţiul cultural în care se află (în primul rînd faptul că nu cunosc limba şi că acesta este un baraj important în relaţie cu personajele lor) devine formă conematografică de expunere a întîmplărilor filmului.
Aparatul de filmat priveşte de la distanţă şi, întotdeauna, pîna la persoanele urmărite există un obstacol, o piedică în calea accederii directe la tot ceea ce se face omul respectiv. Fie o ramă de uşă, fie un bar, fie un perete decupat, ceva obturează vederea aparatului de filmat. După jumătatea filmului, abia, aparatul ajunge în proximitatea unor persoane. Astfel, relaţia dintre aparat şi persoane reflectă comportamentul uman decent în cazul împrietenirii, apropierea treptată de celălalt, găsirea confortului şi, apoi doar, găsirea unei proximităţi relaxate. Ana Maria Vîjdea şi Cristina Haneş interoghează inspirat şi tipul de naraţiune clasică - fie documentară, fie de ficţiune. Naraţiunea centrată pe punctul fierbinte al lumii, naraţiunea care spune lucruri ce ard şi care cumulează sens şi devine pildă prin fiecare imagine pe care o derulează. În documentarul lor fotbalul ocupă un loc important, analogic interesului manifestat de localnici faţă de acest sport. Şi indiferent cît de tare urlă comentatorii sau cît de tare se agită telespectatorii, noi nu avem acces la spectacolul televizat (la punctul fierbinte), ci doar la reacţiile şi comentariile de pe margine. Chiar dacă nu e un lucru nou în cinema (vezi Abbas Kiarostami, Shirin), în Clubul de bridge latura aceasta e bine susţinută şi e derulată cu naturaleţe pe ecran.
Nouă vieţi e un proiect semnat de Iulia Matei, studentă la Facultatea de Teatru şi Televiziune a UBB Cluj-Napoca. Pînă la apariţia titlului pe ecran, filmul are trei cadrei fixe care oferă trei detalii din apartamentul în care se află subiectul urmărit în acest film - o doamnă singură, în vîrstă. Prin aceste cadre, spectatorului îi este înaintată o cheie estetică, o cheie prin care să acceseze modul de narare pe care îl va folosi autorul acestui film. Nouă vieţi e un film construit din detalii care ajung la spectator prin răsfrîngere, prin narare indirectă. Iulia Matei lasă elementele din spaţiul subiectului său - oglinzile, fotografiile, carpetele de pe pereţi, telefonul, televizorul - să lucreze împreună pentru a armoniza ''expunerea indirectă''. Aparatul de filmat caută obiecte prin care să reflecte realitatea, aşa cum însuşi filmul e o reflexie (ce devine şi reflecţie) a(supra) realităţii. Camera e conştientă de natura sa reprezentatională şi, dincolo de faptul că prezintă o persoană, aici, camera se prezintă şi pe sine - ca obiect de reflexie.
Acest concept estetic reliefează excelent singurătatea cu care se confruntă bătrîna şi, în acelaşi timp, distanţa pe care ea însăşi o are faţă de propria viaţă. Şi tocmai fiindcă expunerea e indirectă, între personaj şi spectator apare o distanţare (dinstanţare impusă de autor, aşadar) prin care e evitat dramatismul şi prin care e fixat felul în care spectatorul se poate raporta la acest personaj. Bătrîna nu e abuzată, nu e prezentată umil, încît spectatorului să îi fie milă de ea, nu e un leş dramaturgic pe care spectatorul să îl poartă în spate, răvăşit de emoţie. Dimpotrivă, prin ceea ce spune bătrîna şi prin armonia formală prin care sînt relatate vorbele ei, filmul dă dovadă de o statură critică deosebită. O statură la care ajunge fără să forţeze vreo notă, fără ca autorul să îşi evidenţieze importanţa viziunii, stilul. Pe mine aici m-a cucerit acest proiect, în faptul că, pe de o parte, e de un neintervenţionism cuceritor (ca apropiere de personaj) şi, pe de altă parte, reuşeşte să exprime conexiunea trainică existentă între personaj şi obiectele din jurul său, obiecte prin care personajul se defineşte.
Astfel, odată cu armonizarea acestor reflexii, lucrul cu spaţiul capătă consistenţă prin raporturile geometrice vizibile în cadru: oglindă pătrată, oglinda ovală, masă dreptunghiulară într-o perspectivă plană, tablou cu ciobănaş dreptunghiular-vertical, carpeta de pe perete, televizor reflectat în lentila ochelarilor sau în mobilă (toate împart o formă aproximativ-dreptunghiulară), între toate aceste elemente există o congruenţă deosebită.
În ceea ce priveşte celălalt aspect al poveştii din Nouă vieţi - distanţa pe care o are personajul faţă de propria istorie, - aici regăsim un alt aspect pe care Iulia Matei îl construieşte bine. O investigare a resurselor morale ale conştiinţei personajului şi o chestionare a moralităţii sociale în genere. Personajul povesteşte întîmplări din propria viaţă (moartea unui copil, istoria naşterii unui alt copil), cu o degajare şi un umor care te fac să crezi că ar vorbi despre istoria altei persoane. Cîteodată noi înşine privim cu o relaxare problematică anumite fapte sau acte personale grave. Tocmai de aceea era necesară aici o contrapoziţie prin care tipul aceste de raportare (a femeii la propria viaţă şi, prin extensie, a omului la anumite aspecte personale) să fie pus sub semnul întrebării. Iulia Matei realizează acest lucru prin juxtapunerea unor ştiri de la televizor, pe care le comentează femeia, şi a unor obiecte pe care femeia le are expuse în casă (un bebeluş de jucărie, de exemplu, vizibil undeva în cadru), peste întîmplările relatate de personaj. Din nou, totul integrat natural în istoria de pe ecran, încît nimic nu e arătat cu degetul, nu e aruncat ostentativ în ochii spectatorului.
Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..