Breşa în poleiala turistică a Atenei, văzută atunci pe viu, fugitiv, mi-a fost considerabil lărgită pe ecran de documentarul lui Christos Karakepelis Materie primă / Raw Material / Proti ili, focusat pe Grecia amărâţilor din ghetou ce-şi duc viaţa colectând fier vechi şi locuind prin adăposturi improvizate. Regizorul pretinde că a filmat timp de şase ani prin periferiile oraşului urmărind cum se târăsc printre gunoaie şi câini vagabonzi câţiva oropsiţi ai sorţii, deveniţi personaje de serie mizerabilistă. Karakepelis intră direct în mediul lor privind prin prisma unui copil cu nume de personaj beckettian - Gogo - plecat după "materia primă" ca un vânător "pe munte, după vânat". Triciclul, căruciorul sau toliga brăzdează străzile oraşului în căutare de deşeuri de fier, aluminiu sau cupru, sursa de venit a marginalilor, în marea lor parte imigranţi albanezi sau indieni. Ei au nostalgii după vitele şi păşunile lăsate acasă, dar nu se mai pot întoarce, aşa că preferă să scotocească după surse de venit prin burta cancerată a metropolei. Dialogul rupe ex abrupto monotonia imaginilor de zi sau noapte: "Ce o să te faci când vei fi mare?", îl întreabă un adult pe Gogo, aşa cum am fost întrebaţi fiecare din noi cu dragoste în ochi de rude, în copilărie, ştiindu-se din start că orice meserie ne era accesibilă virtual. "O să strâng aluminiu şi cupru" vine răspunsul şi o dată cu el visele cele mai nevinovate ale copilăriei se năruiesc, devin realitate crudă. Când ajung cu "marfa" la centrul de colectare, ştiu că sunt înşelaţi la cântar, dar aceşti "umiliţi şi obidiţi" nu se revoltă, se lasă înşelaţi deoarece ştiu că nu rezolvă nimic cerând corectitudine, toţi sunt corupţi la toate nivelele, aşa că sunt bucuroşi că au obţinut câteva bancnote cu ajutorul cărora să o ducă de la o zi la alta. Sunt animaţi de o solidaritate şi de un stoicism cum numai la personajele din "subterana" dostoievskiană mai întâlneşti. Mă aşteptam să-i văd subtilizând capace de canale de pe stradă, şină ferată, cabluri de branşament cum mai vedem pe la ştirile de la noi. Dar nu. Regizorul îşi învăluie personajele într-o anume demnitate. Îi vede ca pe nişte sisifici purtători ai calvarului existenţial. Când ajung în cartiere luxoase nu se simt bine, lumea celor bogaţi nu le aparţine. E rece, străină. Singura năzuinţă spre care cutează să spere unul din ei este să strângă bani pentru a deschide un centru de colectare. Dar nu va putea niciodată să strângă atâţia bani. Umiliţi de soartă, orizontul lor se reduce la cât văd cu ochii. Deşi colindă nestingheriţi pe arterele oraşului, între cele două lumi nu există nicio compatibilitate. Gratiile nu să văd, dar există.
Christos Karakepelis conturează cu delicateţe aceste destine, fără să pună în evidenţă, antitetic, cele două lumi. El merge pe firul dezvăluirii fondului uman al acestor năpăstuiţi, nebăgaţi în seamă de autorităţi, ajunşi, fără voia lor, "materie primă" pentru bogaţii care fac din ei ce vor. Doar ca simbolică sugestie a unei lumi sufocate de materie, cu spiritualitatea, întrajutorarea în derivă sau lipsă, alătură două imagini statice înrudite prin geometria căutată a volumelor. Una cu stive de frigidere dezafectate, aşezate unele peste altele, cealaltă cu locuinţe suprapuse cam în acelaşi fel din Babilonul contemporan, imagine luată de pe vreo colină a Atenei.
Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..