Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Equus

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Când Dumnezeu nu mai vede tot - Equus


iunie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cearşafurile albe, patul mic şi îngust de lemn, păturile cu iz rural, halatul asistentei şi al doctorului, toate acestea i se pregătesc lui Alan pentru ca el să pătrundă cu adevărat în ritmul civilizaţiei pe care pulsiunile sale au respins-o. Viaţa nu mai poate fi irosită în continuare, aşa că timpul, sentimentele şi aspiraţiile tânărului cu comportament deviant trebuie reglate prin buna întrebuinţare a noului spaţiu şi a noii reconfigurări temporale în care adolescentul este aşezat. Fără succes redus la tăcere, Alan Strang devine simbolul distanţei dintre sălbăticia unei plimbări pe cal în miez de noapte şi mirosul rufelor de spital.

Reprezentaţia din 18 iunie 2013, desfăşurată la UNATC, a făcut parte din competiţia pentru Regie din Gala Absolvenţilor UNATC - Licenţă. Regizoarea Geanina Hergheligiu (coordonatori: prof. Felix Alexa şi prof. Ion Mircioagă) a lucrat textul cu acelaşi nume al lui Peter Shaffer alături de o echipă ce nu dă deloc impresia unui debut - de la distribuţie până la coregrafie şi scenografie, toţi cei care au contribuit la montare sunt perfect integraţi în context, nelăsând loc stângăciilor şi, în general, nici ezitărilor. Fără o minimă distanţare critică, piesa lui Shaffer, căreia i s-a decernat premiul Tony în 1975, poate duce la o punere în scenă de la care spectatorul să plece cu impresia unui exaltări foarte artistic reprezentate, dar atât. Geanina Hergheligiu trece dincolo de transa inerentă pentru a multiplica într-un mod fertil şi coerent relaţiile mult mai complexe dintre personaje şi conceptele existente în text.

După ce orbeşte în mod inexplicabil şase cai, Alan Strang (Cătălin Jugravu) ajunge din grajdurile lui adorate în cabinetul mic-burghez al psihiatrului Martin Dysart (Florin Mihai Niţu). Principala motivaţie a întîlnirii dintre doctor şi adolescentul monosilabic, neşlefuit intelectual, este transparent enunţată de judecătoarea Hesther Salomon. Acesta ar trebui să-i redea lui Alan normalitatea, iar normalitatea este, spune ea, ceva ce simţi natural în "zâmbetul din privirea unui copil", la care Martin adaugă ironic "inerţia din privirea a milioane de adulţi."
 
Alan Strang trăieşte în lumea ceţoasă şi amorfă a nearticulatului, a bolborosirii şi incantaţiei; experienţa lui sublimă şi nimicitoare cu universul cailor nu necesită nici cuvinte, nici concepte, nici referinţe culturale. El este exact amestecul dintre nobleţea inconştientă de sine şi forţa primitivă a cailor pe care îi venerează; tocmai de aceea este îndreptăţit să îi urle lui Equus (numele generic, provenit din latină, al cailor care i-au tulburat din copilărie imaginaţia) că ei devin una în galopul lor ceremonial. Posesorul raţiunii şi al conştiinţei mecanismelor psihice este Martin, care, oricât ar dori să se creadă eliberat de tirania articulatului, nu o poate face. Ideea sa despre libertate şi fericire rămâne un cumul cultural, un produs al formaţiei sale profesionale şi intelectuale. Pentru Alan, silaba Eq e suficientă ca să încorporeze haosul eliberator, fără alte interogaţii şi problematizări: "Eu măcar am călărit. Tu?"
 
Dacă începând cu cea de-a doua jumătate a lui Equus spectatorului îi este evident că, de fapt, Martin este cel care începe să îşi chestioneze sensul meseriei şi al întregii existenţe mediocre, nu se poate vorbi totuşi chiar despre o inversare a rolurilor, ci mai degrabă despre sudarea unei interdependenţe ce sporeşte confuzia şi asfixierea mentală a amândurora. Invidia lui Martin Dysart pe momentele de autenticitate şi libertate ale lui Alan constituie o pistă falsă, pentru că, în realitate, Dysart îşi instalează prin tânărul pacient propria proiecţie despre libertatea şi sacralitatea Greciei antice la care aspiră zadarnic. Tânărul pacient nu este nici el pe deplin liber şi nici nu va putea fi, dovada fiind chiar prezenţa sa într-un spital în loc să fie alături de subiectele adoraţiei lui.

Urmărindu-l peste tot pe Alan, caii sunt martorii vizibili sau invizibili ai tuturor experienţelor lui. Impregnaţi de valenţe religioase, caii sunt, în lumea lui Alan, materializarea Dumnezeului gelos şi posesiv al Vechiului Testament, care cere exclusivitate în ceremonialul adoraţiei. În dansul misterios şi frenetic din grajdul care ar fi trebuit să consemneze iniţierea erotică a lui Alan, caii (Ema Constantin, Răzvan Stoian, Andrei Iancu, Delia Marin, Alina Lazăr) înghit identitatea tânărului într-un joc de-a moartea care îi duce la orbire. Coregrafia Alinei Lazăr împinge mişcarea până la insuportabilitate, amestecând graţia şi obscuritatea celor cinci corpuri cu capete magnifice de cal aşa încât să creeze cu precizie imaginea unei minţi înecate în halucinaţie. Vladimir Albu în rolul lui Nugget, încarnarea supremă a ideii lui Alan despre Equus, mizează pe reacţii mecanicizate, aproape robotizate, ce neutralizează efectul unei ieşiri-din-sine configurate cu atâta fervoare de adolescent. Duetul Alan-Nugget pe muzica lui Mozart se înfăţişează ca un decupaj dintr-o lume de jos, în care luciditatea este smulsă pentru a se instala cu drepturi depline poezia în starea cea mai pură.
 
Spre deosebire de Alan, mama acestuia, Dora Strang (Ecaterina Bunduc), la fel de confortabilă în lumea iraţionalului, îşi dozează totuşi cu atenţie ieşirile din real, ca o bună mamă şi soţie creştină ce ştie că trebuie să fie. Aparent desprinsă dintr-un tablou puritan, în care credinţa oarbă convieţuieşte cu un echilibru impus, Dora Strang constituie tocmai seva sălbăticiei şi deviaţiei dezlănţuite în fiul său. Picturile religioase ale copilăriei lui Alan şi insistenţa asupra corpului mutilat al unui Christos sacrificial explică sensul eliberator cu care adolescentul încarcă gestul autoflagelării, prezent în câteva secvenţe din Equus. Cu mişcări compulsive cărora li se adaugă o privire tandră şi inertă asemănătoare celei a Mântuitorului lovit, Cătălin Jugravu dă momentelor agresive sensul unei autentice recuperări a sinelui.

În schimb, Frank Strang (Dragoş Olaru) este tatăl ateu, un pasionat de progres şi educaţie. El acţionează în existenţa fiului său ca principiu antinomic al cailor eliberatori şi purtători de nobleţe. Aspiraţia lui supremă este de a reglementa viaţa lui Alan prin segmente ordonat fixate sub toate aspectele. Interzicându-i călăria în copilărie şi mai târziu încercând să-i suprime pornirile instinctive, Frank Strang dă glas unei obsesii la fel de bolnăvicioase pentru ordinea normativă. În raport cu tatăl şi mai târziu cu instituţia psihiatriei, Alan demonstrează că haosul contabilizat şi controlat cu scopul de a fi în final suprimat prin disciplină va produce  şi mai mult haos dacă nu îi este permisă nicio formă de desfăşurare.

Jill Mason (Andrada Fuscaş) are senzualitatea, frumuseţea şi ceva din inaccesibilitatea oricărei tinere pasionate de echitaţie. Dar asta nu este de ajuns pentru Alan Strang, care nu poate fi mulţumit de o împlinire erotică trăită în limitele umanului. Alan preferă, în ciuda curiozităţii şi impulsurilor specifice vârstei, să îşi descătuşeze energiile vitale tot în compania nemuritorului Equus: "În seara asta călărim împotriva tuturor (...) Eu şi tu, o singură fiinţă." Erosul uman este abandonat în favoarea unui extaz riscant, dar suprauman.

Prin Equus, regizoarea Geanina Hergheligiu se dovedeşte a fi o apariţie surprinzător de coerentă şi consistentă pentru un debut. Un alt mare atu al montării este distribuţia excepţională, cu actori neobosiţi care cresc în tensiune dramatică pe măsură ce spectacolul curge. Florin Mihai Niţu îl construieşte pe Martin Dysart pătrunzându-i chiar şi sensurile mai puţin explicite, fără a-l face nici simpatic, nici respingător pe psihiatrul ale cărui certitudini s-au demolat. Ecaterinei Bunduc îi reuşeşte o interpretare valoroasă, afişând mereu o crispare adecvată unei mame aflate între două lumi - una a magiei şi alta a cumsecădeniei. Actriţa din rolul mamei transmite prin gesturi şi expresii faciale complexe acolo unde ar fi putut forţa prin retorică, iar faptul că nu apelează la o astfel de soluţie constituie un plus pentru apariţia sa în scenă.

Cu o partitură aparent previzibilă, Dragoş Olaru reuşeşte să evite prin nuanţarea interpretării personajul monocromatic care ar fi putut fi Frank. Ioana Chiţu creează o Hester Salomon inteligentă, cu dezamăgiri medii şi aspiraţii medii, condimentate pe alocuri cu suficient cinism cât să reuşească în viaţă. Actriţa îşi păstrează neutralitatea afectivă pe care i-o impune rolul, la fel ca şi asistenta interpretată de Ana Maria Turcu, nepermiţând circumstanţelor să le afecteze detaşarea. Andra Fuscaş manipulează cu reală graţie trăirile uşor confuze, dar incandescente, ale adolescentei Jill Mason, furate de primii fiori ai senzualităţii erotice.

O prezenţă care merită o consemnare specială este cea a lui Cătălin Jugravu, câştigătorul Premiului pentru cel mai bun interpret într-un spectacol de regie. E imposibil, ca spectator, să nu te laşi acaparat şi copleşit de forţa magnetică a unui actor atât de tânăr. Totodată fragil, aflat în continuă fragmentare, dar având şi inflexiunile unui mistic posedat de viziune, Jugravu comunică la fel de mult când tace; expresivitatea sa corporală o egalează fără îndoială pe cea verbală. Fără trucuri emoţionale, Cătălin Jugravu construieşte un Alan Strang total absorbit de sine, forţându-i inconştient pe toţi să umble pe pământul lui alunecos.

Muzica (Valentin Luca) şi luminile (Andrei Raicu) adâncesc teritoriul fragil al umbrelor în care se mişcă Alan Strang şi Martin Dysart. Scenografia semnată de Victor Diaconu are meritul de a fi funcţională şi expresivă în ciuda spaţiului restrâns, care obligă la semnificarea inteligentă a obiectelor. 

Chiar dacă Alan pierde orice şansă de acces la vreuna dintre împlinirile umane, cel puţin i se lasă nealterat dreptul de a-şi consuma propria durere, care ajunge să se confunde cu adoraţia sa fără limite pentru cai: "Ca să treci prin viaţă şi să spui că e a ta - viaţa ta - trebuie să îţi trăieşti durerea ta unică" (Martin Dysart). Pentru că viaţa începe acolo unde, într-un gest de nobleţe, caii se împiedică şi lasă fiinţa umană - stângace, dar cuprinsă de adoraţie - să zboare.



 Toate articolele despre Equus
 Toate articolele despre Spectacole UNATC
 Toate articolele despre Gala Absolvenţilor UNATC, 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Equus, în premieră la Teatrul Odeon, Comunicat de presă
 Spinii adoraţiei - Equus, Irina Zlotea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer