Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Omul Pernă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scriitorul ajunge întotdeauna în iad - Omul pernă


iulie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În încăperea anostă dominată de statura celor doi poliţişti, scriitorul incriminat Katurian K. Katurian este dezlegat la ochi şi expus brusc luminii pentru a înota singur în balta propriilor orori construite prin poveşti. Odată cu banda care îi eliberează "privirea periferică", bărbatul pierde însă definitiv şi posibilitatea intimităţii şi a spaţiului privat de care s-a bucurat în timpul în care şi-a scris cele 400 de poveşti sadice. De aici încolo, scriitorul este un bun public sau, mai precis, un nebun public obligat să intre în logica monstruos de perfectă a interogatorilor săi.

Prin Omul pernă, dramaturgul irlandez Martin McDonagh zugrăveşte oroarea în dimensiuni halucinante şi uriaşe numai pentru a se distra ironic şi cu dezgust în doze şi mai consistente. Când crezi că textul îţi semnalizează importanţa gestului narativ, autorul îţi dărâmă imediat chiar ideea de poveste; când crezi că Omul pernă are de-a face cu asfixierea existenţială produsă de multitudinea de orori, ţi se arată cum umanitatea şi sclipirile de bunătate apar de unde te aştepţi mai puţin. Intriga propriu-zisă din textul lui McDonagh (traducere Ionuţ Grama) îşi găseşte fundamentul într-o logică riguroasă, matematică, dar a cărei plăcere majoră este să se lase demolată tocmai de greutatea acestei perfecţiuni.

Echipa de tineri actori, proaspăt absolvenţi ai UNATC, răspunde cu succes acestei scheme dramatice care trece dincolo de orice tentativă de moralizare şi avertisment social. Destul de fidelă universului conceptual propus de Martin McDonagh, regia lui Ion Florin Grigoraş plonjează direct în analiza lipsei de sens a dependenţei de acte creative. Iar dependenţa creşte, deloc paradoxal, direct proporţional cu pericolul dispariţiei acestui ferment...

Reprezentaţia din 9 iulie 2013, care a avut loc la Teatrul "În Culise" (Piaţa Naţiunile Unite, nr. 3-5, bloc B2, sector 4, Bucureşti) în cadrul Zilelor Teatrului Studenţesc, dă exact nota de forţă specifică textului impregnat de brutalitate (fie ea şi autodevorată), chiar dacă opţiunea punerii în scenă a mers în ansamblu spre minimalism, evitându-se construcţiile vizuale complexe.

Una dintre problemele majore care s-ar putea constitui ca tematică în Omul pernă (dacă aşa ceva nu ar fi repede dizolvat în procesul anulării tematicilor, aşa cum am subliniat mai sus) este libertatea de exprimare. Autonomia artistului ar trebui să fie deplină în raport cu orice angajament social, iar Katurian K. Katurian, plăsmuitorul de poveşti oripilante, susţine cu hotărâre, pe linia unei convenienţe artistice devenite deja clişeu, că "Singura datorie a unui scriitor e să spună o poveste." Prin această declaraţie care îi înlocuieşte o ars poetica reală, artistul crede că se va salva de acuzaţia responsabilităţii pentru faptul că morţile unor copii din zonă seamănă izbitor de mult cu morţile consemnate în poveştile sale.

Dar McDonagh nu ne oferă plăcerea eliberatoare de a suferi empatic alături de o victimă a sistemului, pentru că aici nu avem nici victime, nici sistem, în ciuda aparentei birocraţii judiciare din statul totalitar al cărui nume nu îl ştim. Katurian nici nu este o victimă a sistemului - în primul rând pentru că izolarea lui reflectă inexistenţa vreunei raportări la autoritate, fie că e de partea sau împotriva acesteia. Dacă scriitorul cu imaginaţie orgiastică ar fi fost un estet în mod deliberat, el ar fi reprezentat, chiar şi inconştient, un luptător împotriva sistemului nelegitim. Însă afirmaţia sa, singura de care se leagă pentru a-şi susţine conştiinţa artistică, atât cât există ea, nu este articulată în virtutea niciunui manifest, ci vine de pe poziţia unei ignorări complete a oricărei forme exterioare de realitate.

Asemenea fratelui său retardat Michal, Katurian este produsul unei realităţi distorsionate programatic de către nişte părinţi care au avut ambiţia de a-l transforma în scriitor prin expunerea atent supravegheată la suferinţă şi traumă. Absorbind în conştiinţele şi în corpurile lor ataşamentul total faţă de propriile realităţi paralele, Katurian şi Michal rămân până la capăt în afara unei intersectări concrete cu sistemul. Retragerea lor în consumul epuizant al ficţiunii ar putea pune la îndoială chiar întregul mecanism al desfăşurării dramatice, pentru că nici nu mai contează dacă lucrurile chiar aşa au stat sau nu; pentru cei doi fraţi, tot ceea ce mai contează este că ceva se întâmplă mereu în fermenţii unei imaginaţii tulburate. De aceea, a vorbi despre tragerea unui semnal de alarmă în ceea ce priveşte libertatea de expresie în Omul pernă înseamnă a lua prea în serios un construct la demontarea căruia autorul însuşi trudeşte din greu.


Conceptul de vină este un alt catalizator cu prezenţă consistentă în piesa lui McDonagh. Iniţial, spectatorul este copleşit de seria de orori şi vinovaţi, fie că e vorba despre Katurian, Michal sau Tupolsky şi Ariel, cei doi poliţişti dezumanizaţi. Pe măsură ce procesul dramatic ni se dezvăluie în toată logica sa înfiorătoare, descoperim că, aşa cum nu există o victimă reală, nu există nici vinovaţi în deplinătatea sensului atribuit în general acestui termen. În loc de monştrii şi inconştienţii configuraţi la început, ni se relevă pe parcurs numai oameni bine-intenţionaţi, în ciuda tuturor micro-iadurilor produse de ei şi justificate prin drame şi abuzuri din copilărie. Aici nu mai este vorba atât de jocul sadic al oglinzilor construcţiei propuse de labirintul lui McDonagh, cât de o observaţie sensibilă şi reală în legătură cu natura umană.

Astfel, Ariel nu mai este mutilatorul adulţilor ci, îşi imaginează el, îngerul copiilor; Tupolsky nu mai este bruta perfect adaptată unui sistem violent, ci tatăl unui băieţel înecat şi salvatorul băieţelului chinez surd din propria naraţiune. Michal nu mai este criminalul mincinos, ci un puşti cu privirea transfigurată la auzul poveştilor sângeroase, dar fascinante, proiectate de Katurian. Un puşti ce visează la un Rai al copiilor în care ştie, totuşi, cu luciditatea care i-a mai rămas, că nu va ajunge. În Omul pernă, vina este un element esenţialmente fluid, amestecat cu atât de multe alte scheme psihologice şi trăiri umane încât ajunge să se suprapună până la urmă cu imaginea unei altfel de inocenţe. Una "puţin mai ciudată", exact ca purceluşul verde între purceii roz din povestea lui Katurian.

La nivelul punerii în scenă, opţiunea regizorală şi scenografică este aceea a unei abordări detaşate faţă de posibilităţile deschise spre fantezii suprarealiste, prezente în mod latent în piesă. Fiind vorba despre o echipă alcătuită din tineri absolvenţi, am convingerea că alegerea de a miza pe minimalism şi simplitate în ceea ce priveşte scenografia (semnată Cătălin Manea) este una justificată. Dacă ne gândim la abundenţa imaginarului opulent din Omul pernă, festinul vizual s-ar fi putut transforma într-o turbulenţă kitsch care ar fi îngropat probabil jocul actoricesc şi esenţa mesajului, aşa că salut această formulă purificată de artificii estetizante - o formulă poate prea cuminte, dar cu siguranţă înţeleaptă. Totuşi, în unele momente se simte faptul că prea mult din preluarea mesajului cade în responsabilitatea actorilor, care trebuie să suplinească prin joc absenţa altor elemente din scenă. Cu talentul de care dispun, cu siguranţă că tinerii artişti vor putea găsi o formă prin care să se elaboreze un cadru mai complex fără a trăda registrul asumat al austerităţii.

În cea mai mare parte a jocului, actorii reuşesc să întreţină intensitatea care se apropie de insuportabil, şi asta chiar înainte de începerea propriu-zisă a reprezentaţiei. Rareş Andrici, cel care îi dă viaţă lui Katurian, a stat aproape o jumătate de oră legat la ochi pe scenă înainte de spectacol, acumulând probabil, în acest fel, suficientă tensiune încât să fie autentic într-un rol atât de puţin monocromatic precum cel al lui Katurian K. Katurian. Deşi debutant, Andrici demonstrează că îşi cunoaşte foarte bine dimensiunile vaste ale expresivităţii, comunicând prin gesturi, mişcări ale feţei şi priviri cel puţin la fel de mult cum comunică prin verbalizare. Neducându-şi personajul nici în extrema victimizării, nici în ipostaza unei minţi obscure ale cărei intenţii nu pot fi ghicite niciodată, Rareş Andrieş dovedeşte suficientă forţă pentru a stăpâni un astfel de rol solicitant şi complex.


Tudor Andronic este aproape impecabil în interpretarea lui Michal, căruia îi atribuie nu atât inocenţa retardatului, cât tandreţea emoţionantă a oricărei fiinţe umane ce pendulează între setea de senzaţionalism mundan, ceea ce pe Michal l-a împins la crimă, şi dorul unui Paradis liniştitor şi odihnitor. Andronic este memorabil mai ales în scena în care Katurian îi spune, pe rând, poveştile despre purceluşul verde sau despre Omul pernă care salvează copiii de la vieţile crunte care îi aşteaptă. Privirea sa transfigurată în acele momente este poate cea mai umană şi plină de căldură imagine din întregul spectacol.

În rolul unui Tupolsky barbar şi vulnerabilizat pe parcurs, Cosmin Dominte emană duritate, control asupra jocului actoricesc şi profesionalism, întocmai ca şi George Lepădatu, interpretul ba excesiv de emotiv, ba excesiv de crud al lui Ariel. Ambii ar fi putut impregna personajele cu şi mai multă violenţă fără să se teamă că ar putea cădea într-o teatralitate nejustificată. Este însă clar că s-a urmărit evitarea, la nivelul tuturor planurilor acestei montări, oricărei exagerări care ar fi putut-o duce într-o zonă a articulării prea evidente. În orice caz, interpretarea tuturor actorilor constituie, fără îndoială, un plus pentru spectacol.

Regia este coerentă cu sine însăşi, urmărind cu rigoare o linie clară de la început până la sfârşit şi este lăudabilă intenţia regizorului de a se dezice de tentaţiile îngroşării. Structura este bine gradată, dar ceea ce se pierde în unele momente este  tensiunea dramatică. Pe alocuri, chiar şi când interpretarea actorilor este incandescentă şi percutantă, se lasă impresia unei încetiniri a ritmului şi a unei vagi lipse de coeziune între scene. Dar ceea ce e cu adevărat important şi notabil în legătură cu montarea discutată este faptul că s-a reuşit un Omul pernă curat, adecvat propriului registru asumat, cu o distribuţie cel puţin promiţătoare şi îşi merită Premiul pentru Cel mai bun spectacol primit în cadrul Galei UNATC 2013 - Licenţă.

Aşadar, dacă nu există nici victime, nici călăi, nici poveşti cu happy-end, nici măcar garanţia supravieţuirii poveştilor cu final îngrozitor, nici sistem, nici Isuşi salvatori, cu ce mai rămânem? Cu nicio certitudine, asta e clar. Dar merită, totuşi, să ne bucurăm măcar pentru faptul că, deşi scriitorul ajunge întotdeauna în iad, poveştile merg direct în Rai.


Omul pernă de Martin McDonagh.
Spectacol de licenţă anul III Actorie. Clasa prof. Adrian Titieni.
Regie: Ion Florin Grigoraş
Traducere: Ionuţ Grama
Scenografie: Cătălin Manea / Foto Video & Sound: Florina Dumitrache / Light design: Andrei Raicu / Sound design: Alexandru Bădeliţă
Distribuţie: Rareş Andrici (Katurian), Cosmin Dominte (Tupolski), George Lepădatu (Ariel), Tudor Andronic (Michal).
Credit foto: Teatrul "În Culise"



 Toate articolele despre Omul Pernă
 Toate articolele despre Spectacole UNATC


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Ştirile de la ora cinci cu distribuţie Walt Disney - Omul pernă, Livia Stoica


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer