Prin Omul pernă, dramaturgul irlandez Martin McDonagh zugrăvește oroarea în dimensiuni halucinante și uriașe numai pentru a se distra ironic și cu dezgust în doze și mai consistente. Când crezi că textul îți semnalizează importanța gestului narativ, autorul îți dărâmă imediat chiar ideea de poveste; când crezi că Omul pernă are de-a face cu asfixierea existențială produsă de multitudinea de orori, ți se arată cum umanitatea și sclipirile de bunătate apar de unde te aștepți mai puțin. Intriga propriu-zisă din textul lui McDonagh (traducere Ionuț Grama) își găsește fundamentul într-o logică riguroasă, matematică, dar a cărei plăcere majoră este să se lase demolată tocmai de greutatea acestei perfecțiuni.
Echipa de tineri actori, proaspăt absolvenți ai UNATC, răspunde cu succes acestei scheme dramatice care trece dincolo de orice tentativă de moralizare și avertisment social. Destul de fidelă universului conceptual propus de Martin McDonagh, regia lui Ion Florin Grigoraș plonjează direct în analiza lipsei de sens a dependenței de acte creative. Iar dependența crește, deloc paradoxal, direct proporțional cu pericolul dispariției acestui ferment...
Reprezentația din 9 iulie 2013, care a avut loc la Teatrul "În Culise" (Piața Națiunile Unite, nr. 3-5, bloc B2, sector 4, București) în cadrul Zilelor Teatrului Studențesc, dă exact nota de forță specifică textului impregnat de brutalitate (fie ea și autodevorată), chiar dacă opțiunea punerii în scenă a mers în ansamblu spre minimalism, evitându-se construcțiile vizuale complexe.
Una dintre problemele majore care s-ar putea constitui ca tematică în Omul pernă (dacă așa ceva nu ar fi repede dizolvat în procesul anulării tematicilor, așa cum am subliniat mai sus) este libertatea de exprimare. Autonomia artistului ar trebui să fie deplină în raport cu orice angajament social, iar Katurian K. Katurian, plăsmuitorul de povești oripilante, susține cu hotărâre, pe linia unei conveniențe artistice devenite deja clișeu, că "Singura datorie a unui scriitor e să spună o poveste." Prin această declarație care îi înlocuiește o ars poetica reală, artistul crede că se va salva de acuzația responsabilității pentru faptul că morțile unor copii din zonă seamănă izbitor de mult cu morțile consemnate în poveștile sale.
Dar McDonagh nu ne oferă plăcerea eliberatoare de a suferi empatic alături de o victimă a sistemului, pentru că aici nu avem nici victime, nici sistem, în ciuda aparentei birocrații judiciare din statul totalitar al cărui nume nu îl știm. Katurian nici nu este o victimă a sistemului - în primul rând pentru că izolarea lui reflectă inexistența vreunei raportări la autoritate, fie că e de partea sau împotriva acesteia. Dacă scriitorul cu imaginație orgiastică ar fi fost un estet în mod deliberat, el ar fi reprezentat, chiar și inconștient, un luptător împotriva sistemului nelegitim. Însă afirmația sa, singura de care se leagă pentru a-și susține conștiința artistică, atât cât există ea, nu este articulată în virtutea niciunui manifest, ci vine de pe poziția unei ignorări complete a oricărei forme exterioare de realitate.
Asemenea fratelui său retardat Michal, Katurian este produsul unei realități distorsionate programatic de către niște părinți care au avut ambiția de a-l transforma în scriitor prin expunerea atent supravegheată la suferință și traumă. Absorbind în conștiințele și în corpurile lor atașamentul total față de propriile realități paralele, Katurian și Michal rămân până la capăt în afara unei intersectări concrete cu sistemul. Retragerea lor în consumul epuizant al ficțiunii ar putea pune la îndoială chiar întregul mecanism al desfășurării dramatice, pentru că nici nu mai contează dacă lucrurile chiar așa au stat sau nu; pentru cei doi frați, tot ceea ce mai contează este că ceva se întâmplă mereu în fermenții unei imaginații tulburate. De aceea, a vorbi despre tragerea unui semnal de alarmă în ceea ce privește libertatea de expresie în Omul pernă înseamnă a lua prea în serios un construct la demontarea căruia autorul însuși trudește din greu.
Conceptul de vină este un alt catalizator cu prezență consistentă în piesa lui McDonagh. Inițial, spectatorul este copleșit de seria de orori și vinovați, fie că e vorba despre Katurian, Michal sau Tupolsky și Ariel, cei doi polițiști dezumanizați. Pe măsură ce procesul dramatic ni se dezvăluie în toată logica sa înfiorătoare, descoperim că, așa cum nu există o victimă reală, nu există nici vinovați în deplinătatea sensului atribuit în general acestui termen. În loc de monștrii și inconștienții configurați la început, ni se relevă pe parcurs numai oameni bine-intenționați, în ciuda tuturor micro-iadurilor produse de ei și justificate prin drame și abuzuri din copilărie. Aici nu mai este vorba atât de jocul sadic al oglinzilor construcției propuse de labirintul lui McDonagh, cât de o observație sensibilă și reală în legătură cu natura umană.
Astfel, Ariel nu mai este mutilatorul adulților ci, își imaginează el, îngerul copiilor; Tupolsky nu mai este bruta perfect adaptată unui sistem violent, ci tatăl unui băiețel înecat și salvatorul băiețelului chinez surd din propria narațiune. Michal nu mai este criminalul mincinos, ci un puști cu privirea transfigurată la auzul poveștilor sângeroase, dar fascinante, proiectate de Katurian. Un puști ce visează la un Rai al copiilor în care știe, totuși, cu luciditatea care i-a mai rămas, că nu va ajunge. În Omul pernă, vina este un element esențialmente fluid, amestecat cu atât de multe alte scheme psihologice și trăiri umane încât ajunge să se suprapună până la urmă cu imaginea unei altfel de inocențe. Una "puțin mai ciudată", exact ca purcelușul verde între purceii roz din povestea lui Katurian.
La nivelul punerii în scenă, opțiunea regizorală și scenografică este aceea a unei abordări detașate față de posibilitățile deschise spre fantezii suprarealiste, prezente în mod latent în piesă. Fiind vorba despre o echipă alcătuită din tineri absolvenți, am convingerea că alegerea de a miza pe minimalism și simplitate în ceea ce privește scenografia (semnată Cătălin Manea) este una justificată. Dacă ne gândim la abundența imaginarului opulent din Omul pernă, festinul vizual s-ar fi putut transforma într-o turbulență kitsch care ar fi îngropat probabil jocul actoricesc și esența mesajului, așa că salut această formulă purificată de artificii estetizante - o formulă poate prea cuminte, dar cu siguranță înțeleaptă. Totuși, în unele momente se simte faptul că prea mult din preluarea mesajului cade în responsabilitatea actorilor, care trebuie să suplinească prin joc absența altor elemente din scenă. Cu talentul de care dispun, cu siguranță că tinerii artiști vor putea găsi o formă prin care să se elaboreze un cadru mai complex fără a trăda registrul asumat al austerității.
În cea mai mare parte a jocului, actorii reușesc să întrețină intensitatea care se apropie de insuportabil, și asta chiar înainte de începerea propriu-zisă a reprezentației. Rareș Andrici, cel care îi dă viață lui Katurian, a stat aproape o jumătate de oră legat la ochi pe scenă înainte de spectacol, acumulând probabil, în acest fel, suficientă tensiune încât să fie autentic într-un rol atât de puțin monocromatic precum cel al lui Katurian K. Katurian. Deși debutant, Andrici demonstrează că își cunoaște foarte bine dimensiunile vaste ale expresivității, comunicând prin gesturi, mișcări ale feței și priviri cel puțin la fel de mult cum comunică prin verbalizare. Neducându-și personajul nici în extrema victimizării, nici în ipostaza unei minți obscure ale cărei intenții nu pot fi ghicite niciodată, Rareș Andrici dovedește suficientă forță pentru a stăpâni un astfel de rol solicitant și complex.
Tudor Andronic este aproape impecabil în interpretarea lui Michal, căruia îi atribuie nu atât inocența retardatului, cât tandrețea emoționantă a oricărei ființe umane ce pendulează între setea de senzaționalism mundan, ceea ce pe Michal l-a împins la crimă, și dorul unui Paradis liniștitor și odihnitor. Andronic este memorabil mai ales în scena în care Katurian îi spune, pe rând, poveștile despre purcelușul verde sau despre Omul pernă care salvează copiii de la viețile crunte care îi așteaptă. Privirea sa transfigurată în acele momente este poate cea mai umană și plină de căldură imagine din întregul spectacol.
În rolul unui Tupolsky barbar și vulnerabilizat pe parcurs, Cosmin Dominte emană duritate, control asupra jocului actoricesc și profesionalism, întocmai ca și George Lepădatu, interpretul ba excesiv de emotiv, ba excesiv de crud al lui Ariel. Ambii ar fi putut impregna personajele cu și mai multă violență fără să se teamă că ar putea cădea într-o teatralitate nejustificată. Este însă clar că s-a urmărit evitarea, la nivelul tuturor planurilor acestei montări, oricărei exagerări care ar fi putut-o duce într-o zonă a articulării prea evidente. În orice caz, interpretarea tuturor actorilor constituie, fără îndoială, un plus pentru spectacol.
Regia este coerentă cu sine însăși, urmărind cu rigoare o linie clară de la început până la sfârșit și este lăudabilă intenția regizorului de a se dezice de tentațiile îngroșării. Structura este bine gradată, dar ceea ce se pierde în unele momente este tensiunea dramatică. Pe alocuri, chiar și când interpretarea actorilor este incandescentă și percutantă, se lasă impresia unei încetiniri a ritmului și a unei vagi lipse de coeziune între scene. Dar ceea ce e cu adevărat important și notabil în legătură cu montarea discutată este faptul că s-a reușit un Omul pernă curat, adecvat propriului registru asumat, cu o distribuție cel puțin promițătoare și își merită Premiul pentru Cel mai bun spectacol primit în cadrul Galei UNATC 2013 - Licență.
Așadar, dacă nu există nici victime, nici călăi, nici povești cu happy-end, nici măcar garanția supraviețuirii poveștilor cu final îngrozitor, nici sistem, nici Isuși salvatori, cu ce mai rămânem? Cu nicio certitudine, asta e clar. Dar merită, totuși, să ne bucurăm măcar pentru faptul că, deși scriitorul ajunge întotdeauna în iad, poveștile merg direct în Rai.
Omul pernă de Martin McDonagh.
Spectacol de licență anul III Actorie. Clasa prof. Adrian Titieni.
Regie: Ion Florin Grigoraș
Traducere: Ionuț Grama
Scenografie: Cătălin Manea / Foto Video & Sound: Florina Dumitrache / Light design: Andrei Raicu / Sound design: Alexandru Bădeliță
Distribuție: Rareș Andrici (Katurian), Cosmin Dominte (Tupolski), George Lepădatu (Ariel), Tudor Andronic (Michal).
Credit foto: Teatrul "În Culise"