John Cariani, autorul piesei, nu este doar dramaturg, ci şi actor, fiind chiar nominalizat la premiile Tony pentru un rol în Scripcarul de pe acoperiş. Interferenţele lui Cariani atât cu lumea teatrului high culture, cât şi cu zona de entertainment sunt vizibile şi în piesa-hit Aproape, din 2004. În data de 11 iulie 2013, mai mulţi tineri absolvenţi ai UNATC, coordonaţi de lect. univ. dr. Andreea Vulpe, au apărut pe scena Teatrului "În Culise" (Piaţa Naţiunile Unite, nr. 3-5, bloc B2, sector 4, Bucureşti), în cadrul Zilelor Teatrului Studenţesc, pentru a da viaţă câtorva dintre cuplurile înfăţişate de scriitorul american.
Cariani se joacă, într-o comedie asumat fără pretenţii, în jurul eternei poveşti a iubirii, căreia îi redă toată savoarea hollywoodiană a şampaniei cu interminabile bule aurite. Din punctul de vedere al construcţiei personajelor, schema nu este, în general, foarte complexă: majoritatea personajelor sunt oameni obişnuiţi, dar în care descoperim de fiecare dată ceva puţin "ciudat". Tocmai gradul de "ciudăţenie" îi delimitează progresiv de zona iniţială de confort unde tindem să îi amplasăm. Naratorul (Alex Mustăţea), un fel de Cupidon foarte conştient de sine, ne anunţă că totul se întâmplă în orăşelul Almost (Aproape) într-o vineri seara din timpul iernii.
Pete (Cătălin Jugravu) şi Ginette (Anca Markos) sunt doi tineri stângaci a căror dimensiune poetică provine tocmai din lipsa lor de încredere în rostire, pe de o parte, şi în apropierea fizică, pe de altă parte. Deşi la fel de îndrăgostit ca şi Ginette, Pete e genul acela de adolescent care s-ar putea defini prin crezul "călătoria e mai importantă decât destinaţia". Monologul lui superb, în care inversează conceptele de apropiere şi distanţă, se transformă într-o adevărată apologie mai degrabă a fizicii decât a iubirii. Abia când Ginette pleacă dezamăgită de aparenta lui lipsă de interes se gândeşte Pete cum să o integreze în tabloul lui spectaculos despre Univers.
Într-un rol nu tocmai solicitant, Cătălin Jugravu reuşeşte totuşi să infiltreze melancolia specifică jocului său actoricesc, folosindu-şi sensibilitatea deja clar conturată pentru a fi realmente prezent în scenă şi atunci când nu vorbeşte. Prin folosirea tuturor mijloacelor de expresie gestuală şi verbală de care dispune, tânărul absolvent, care a şi câştigat, de altfel, Premiul pentru Cel mai bun actor într-un spectacol de regie la Gala UNATC 2013 (pentru rolurile Alan Strang din spectacolul Equus şi Jacques din Jacques sau supunerea), îşi duce personajul într-o zonă care se apropie uşor de o lume psihotică, aruncând astfel nuanţe mai complexe asupra unui peisaj care risca să devină periculos de odihnitor şi calm. Colega lui, Anca Markos, emană cu multă graţie starea specifică a tinerei nerăbdătoare şi bântuite de emoţia supremei declaraţii pe care o face - "Te iubesc". Candidă, dar şi plină de energie, actriţa este o Ginette pe care spectatorul o ţine minte pentru solaritatea ce nu face nicio clipă loc tensiunii distructive, echilibrând astfel fragilitatea partenerului într-o mai mare măsură captat de propriul univers interior.
Episodul în care ne sunt prezentaţi turista Glory (Irina Antonie) şi mult prea binevoitorul localnic East (Alex Mustăţea) este o propunere interesantă de concretizare a unei metafore, prin hiperbolizarea semnificaţiilor inimii. Proaspăta văduvă are acum o inimă artificială, deoarece inima ei reală, pe care o poartă într-o pungă ţinută cum altfel decât la piept, fusese "frântă în nouăsprezece bucăţi" din cauza dezamăgirii în dragoste. East este şarmant tocmai prin gafele pe care le face în încercarea de a-şi ţine aproape vizitatoarea, în timp ce încă suferinda trece cu uşurinţă de la muţenie la stări în care debordează de nelinişte şi tensiune. Dincolo de intriga destul de puţin complexă a acestui episod, în această poveste este construit unul dintre cele mai poetice momente din întregul spectacol - acela în care aurora boreală, însoţită de o muzică eterică, îşi relevă prezenţa înaintea celor doi străini care devin din ce în ce mai mult doi îndrăgostiţi.
De la cuplul protejat de lumina ireală a aurorei boreale, trecem spre căldura urbană a barului Moose Paddy, unde aceeaşi Anca Markos este acum chelneriţa Aliena. În povestea lui Jimmy (Vladimir Albu) cu Aliena, ceea ce ordonează destinul care deschide uşile dragostei nu se mai reduce la simplul impuls erotic, ci se defineşte printr-un întreg univers de semnificaţii dezvăluit prin şirul de litere contopite într-un nume. De la tatuajul pe care scrie Alienat al lui Jimmy până la revelaţia numelui chelneriţei Aliena pe care până atunci o ignorase, nu e nevoie decât de un pas, la fel ca cel pe care Sandrine (Francesca Leonte) îl face pe tocurile ei cui pentru a dispărea definitiv în viitorul care o aşteaptă lângă noul iubit, făcându-l astfel pe Jimmy să se simtă complet liber.
Anca Markos debordează de empatie şi bună-dispoziţie în această scurtă partitură, etalându-şi farmecul inocent exact în dozele necesare, iar Vladimir Albu trece prin toate gamele specifice bărbatului părăsit şi ghinionist în dragoste, care face orice pentru a-şi încerca şansa recuceririi fostei iubite. Francesca Leonte are misiunea ingrată de a prezenta credibil un personaj prins cumva la mijloc, care trebuie să îl rănească pe Jimmy, paradoxal, tocmai ca să-l poată elibera ca să ajungă la esenţa propriului său destin. Jocul ei se conturează curat, fără exagerări inutile şi sentimentalism excesiv.
La fel ca în scena cu inima, episodul întâlnirii dintre Marvalyn (Mădălina Craiu) şi Steve (Cătălin Andrei) se foloseşte de un obiect-metaforă - masa de călcat - pentru a înlesni apariţia iubirii. Steve este băiatul aparent calm şi resemnat cu a sa "analgezie congenitală", ce îl face să poarte mereu cu el o listă cu lucruri care l-ar putea răni şi o listă cu lucruri de care ar trebui să-i fie frică. Întâlnirea cu Marvalyn, mult mai hotărâtă şi mai activă - atât de activă încât îl face pe Steve să cadă la pământ când îl loveşte accidental cu masa de călcat - îl obligă să adauge în listă şi "fetele frumoase". Evitarea durerii îi conferă lui Steve o aură luminoasă, de împăcare, dar confruntarea cu temperamentul exacerbat al proaspetei cunoştinţe îl face să realizeze că lipsa de cunoaştere a durerii înseamnă o absenţă, iar pentru ca experienţa lui să se mute din zona negaţiei spre cea a afirmării, este nevoie de o prezenţă. Iar Marvalyn îşi construieşte prezenţa cu jovialitate inocentă, fiind imposibil să o ignori. Atât Mădălina Craiu, cât şi Cătălin Andrei îşi realizează impecabil rolurile într-una dintre cele mai complexe scene din întreaga montare. Prin maturitatea şi dozarea emoţiilor de care dau dovadă în jocul lor actoricesc, amândoi te fac să nu îţi poţi imagina pe nimeni altcineva în locul lor.
Povestea lui Lendall (Octavian Costîn) şi Gayle (Lorena Luchian) merge tot pe reprezentarea materială a unui concept abstract. Dezamăgită şi rănită, Gayle îşi revendică de la fostul-actualul-viitorul iubit toată dragostea oferită, angajându-se să facă acelaşi lucru când îi returnează acestuia câţiva saci plini cu amintiri. Avalanşei patetice de toane, ba de copil răsfăţat, ba de femeie capricioasă, îi pune capăt răsturnarea de situaţie produsă atunci când, în mod neaşteptat, Gayle se trezeşte cu un inel din partea lui Lendall. Încă naivi şi infantili, stângaci în faţa marilor probleme de cuplu, povestea celor doi se termină cu bine, printr-o previzibilă împăcare pecetluită de logodnă.
În ultima naraţiune, Cătălin Jugravu revine în scenă alături de Ilona Brezoianu într-un tablou care răstoarnă tipologiile caracterologice şi cursul desfăşurării situaţiilor cu care ne obişnuiserăm. Timidul şi blândul Dave încearcă să o cucerească pe neîmblânzita Rhonda prin a-i oferi un tablou pictat chiar de el. Învăluită în temerile ei legate de lipsa ei totală de experienţă şi de riscurile iubirii, asemenea lui Steve din scena cu maşina de călcat, Rhonda nu poate să vadă în cadoul ce i se dăruieşte altceva decât culori şi forme pe care nu le poate ghici. Abia când impulsul interior cedează în faţa dragostei, Rhonda, despre care toţi cred că e "dusă", poate să descifreze inima lui Dave în tabloul pointilist. Frumoasa blondă îşi reprimă feminitatea şi potenţialul erotic, crezând că în acest fel se simte bine cu ea însăşi, pentru a compensa astfel faptul că nu poate convinge pe nimeni de autenticitatea bunelor ei intenţii şi a sufletului său bun.
Idila se încheie şi de data aceasta cu triumful sincerităţii sentimentelor curate, iar Rhonda, fără să se schimbe, lasă totuşi deschise uşile fiinţei sale spre o nouă dimensiune. Ilona Brezoianu pune la dispoziţie doze remarcabile de efervescenţă şi energie în construcţia acestui rol, fiind o fermecătoare "bărbată" pe care nu o poţi uita prea repede. În rolul sfiosului Dave, Cătălin Jugravă mizează pe aceeaşi carte a sensibilităţii lui duse spre poezie indiferent de rolul pe care trebuie să îl aducă la viaţă. Polarizarea celor două temperamente a funcţionat perfect pe scenă, producând chimie şi forţă în transmiterea mesajului artistic.
Scenografia lui Dan Titza amplifică valoarea mitic-feerică a inexistentului orăşel Almost, în care nimic nu poate să devină prea grav, aşa că totul se termină într-o baie de lumină consolatoare, indiferent de tensiunea acumulată la un moment dat într-o anumită secvenţă. Decorul simplu lasă loc pătrunderii unor semnificaţii vizuale mai largi, scenograful ştiind cu precizie unde să apeleze la efecte care intensifică o scenă şi unde să menţină decorul ca simplu spaţiu-suport. Scena cu aurora boreală este punctul maxim al creativităţii şi muzicalităţii de care Dan Titza dă dovadă în Aproape.
Ceea ce ar fi fost de dorit din punctul de vedere al organizării regizorale ar fi o punctare puţin mai clar articulată a ceea ce este ironie şi subversiune a clişeului, pentru că există momente în care graniţa dintre ironizarea procedeelor facile şi folosirea propriu-zisă a procedeelor facile nu mai este precis subliniată. Dar ceea ce se reuşeşte incontestabil în Aproape este materializarea unui univers inocent, în care orice eveniment poartă ceva din uşurătatea fulgilor ce cad graţios peste Almost.
Jubilaţia iubirii simple, a candorii purificate de egoism şi intrigi prea complicate aduc toate emoţiile la nivelul unui aici şi acum care te face să te simţi în Aproape ca într-un imens glob de sticlă învârtit cu neastâmpăr ludic de actorii ocrotitori.
Producţie UNATC "I.L. Caragiale"
Aproape, de John Cariani
Spectacol de licenţă Arta Actorului jucat la sala "Ion Cojar" Palatul Naţional al Copiilor.
Clasa: prof. univ. dr. Adrian Titieni. Coordonator proiect: lect. univ. dr. Andreea Vulpe.
Scenografia: Dan Titza Traducerea: Cristi Juncu.
Distribuţia: Alex Mustăţea, Cătălin Jugravu, Anca Markos, Irina Antonie, Vladimir Albu, Francesca Leonte, Octavian Costîn, Lorena Luchian, Cătălin Andrei, Mădălina Craiu, Ilona Brezoianu
Credit foto: Teatrul "În Culise"