Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Pisica verde

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Îngerul ambiguităţii - Pisica verde


iulie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Abandonaţi unui destin despre care nici nu apucă bine să înţeleagă că le aparţine, şase tineri evadează dintr-un "nicăieri" al vieţii lor zilnice într-un "nicăieri" la fel de dezolant, dar mai colorat şi mai spectaculos. În acest basm contemporan făurit de tânăra autoare Elise Wilke (publicat de LiterNet aici), adolescenţii sunt eroii rataţi ai unei mitologii postindustriale, cu superstiţii şi credinţe prin care îşi creează propriile forme de sacralitate. Toate acestea îi iniţiază într-un tărâm periculos, în care, dincolo de orice manifestări radicale de teribilism, cea mai mare aventură a vieţii se dovedeşte a fi tocmai conştiinţa propriei existenţe în lume.

 

Pisica verde, spectacol pentru care regizorul Cristi Juncu a lucrat cu studenţi de la UNATC, s-a jucat deja, cu ambele distribuţii de care se bucură, în mai multe locuri din Bucureşti în stagiunea proaspăt încheiată. Duminică, 14 iulie 2013, Pisica verde s-a jucat la Teatrul "În Culise" (Piaţa Naţiunile Unite, nr. 3-5, bloc B2, sector 4, Bucureşti), cu ocazia Zilelor Teatrului Studenţesc. Rareş Andrici, Diana Roman, Andrei Cătălin, Anghel Damian, Alexandra Buză şi Georgiana Vişan au pus în scenă o reală dramă urbană cu mult talent şi cu o doză de emoţie pe măsură.

Ceea ce îi face deosebiţi pe cei şase liceeni din oraşul gri nu sunt atât problemele lor personale, temperamentele sau viziunea despre viaţă, ci tocmai acele lucruri care nu se văd în întâmplările din viaţa de zi cu zi. Fiecare are o psihoză, un mic secret întunecat, o fobie sau o credinţă care relevă un univers interior extrem de complex în ciuda aparenţelor de superficialitate şi ignoranţă.

Flori (Georgiana Vişan) este obsedată de micile superstiţii care nu ţin cont de secolul al XXI-lea - gândurile ei se plimbă continuu între amintirea surorii ei şi toate obiectele încărcate ritualic care dau o ordine aparte ritmului ei existenţial. În contrast cu caracterul mai degrabă introvertit al lui Flori, se manifestă Roxana (Alexandra Buză). Rebelă şi aparent foarte sigură pe ea, Roxana este prezenţa colorată care explică evenimentele din viaţa ei şi a Biancăi mai degrabă printr-o latură senzaţională, dar nu doar atât. Aspiraţia ei către ieşirea dintr-o viaţă comună, chiar dacă această intenţie nu este direct formulată ca atare, constă tot într-o proiecţie mentală. Însă îngerul Victor, cel care le-a protejat pe cele două fete fie sub un pod, fie deasupra tuburilor din spital, nu este nici măcar el "veşnic" în această lume de adolescenţi turbulenţi ale căror vieţi se schimbă cu viteza cu care drogurile pătrund adânc în sânge.

 

Robert (Anghel Damian) este liceeanul care trăieşte strivit de ambiţiile părinţilor, cu discursuri pedagogice şi educative care au izul unei cantine comuniste. El nu este o fiinţă care să aibă dreptul la vise proprii sau la şansa de a-nvăţa din greşeli şi excese, el este o maşinărie care trebuie să producă invariabil succes. În plan şcolar, fireşte, de altceva nici nu se pune problema, căci altfel ar fi "pierdere de timp". Anghel Damian redă excelent, prin interpretarea sa robotizată, secătuită de viaţă, portretul acestui personaj căruia îi lipseşte, în prima sa ipostază, orice urmă de afectare sau trăire interioară. Din nefericire, prin eliberarea de autoritate, Robert nu se descoperă pe sine, ci descoperă viaţa cool pe care i-o oferă clubul President şi pe care trebuie să o recupereze intens după atâţia ani consumaţi între cărţi şi meditaţii.

 

Naivitatea inocentă a Biancăi (Diana Roman), în jurul căreia se ţes discursurile tuturor celorlalţi, e dublată de aversiunea nemascată pe care o are faţă de perspectiva de a fi într-o zi "o soţie", adică o "femeie care plânge în staţia de autobuz". Textul nu indică de ce tocmai Bianca devine subiectul atâtor pasiuni ciudate, de la fostul coleg Boogie (Andrei Cătălin), dependent de pastile şi de mind trips pline de viteză, până la Flori (Georgiana Vişan), sora ei, şi Dani, cel care îi prelungeşte aura romantică prin gestul lui final. Nu aflăm de ce Bianca este atât de deosebită faţă de alte fete încât Boogie să îi dăruiască, pe când erau în clasa a şaptea, o căciulă roşie făcută chiar de el sau de ce Flori întreţine faţă de ea o colecţie atât de intensă de sentimente contradictorii, trădând ba dragoste aproape maternă, ba respingere. Frumoasa tânără este mai degrabă suma proiecţiilor pe care ceilalţi le nasc folosind-o ca pretext, situaţie adusă în punctul culminant de fascinaţia pătimaşă a lui Dani.
 
  

Căutările şi frustrările ei depăşesc limitele mediului imediat, aşa că traseul cu final tragic pe care îl parcurge pare mai degrabă invocat decât evitat. Aroma pericolului pe care îl conştientizează în preajma straniului Dani este, de data aceasta, mult mai mult decât gestul necugetat al unei pseudo-rebele, ci este tocmai declaraţia ei de asumare a unui destin care o salvează din banalitatea şi minoratul "blocurilor din spatele combinatului". Diana Roman dispune de toate nuanţele unei adolescente care crede că sfidează când, de fapt, tot ceea ce lasă impresia că vrea este prezenţa unei iubiri împărtăşite şi a unei centuri de siguranţă care să o ferească de propriile porniri autodistructive. Convingătoare şi ageră, Diana Roman a intepretat-o pe Bianca investind multă maturitate în acest rol şi lăsând să treacă subtil către spectatori acea vibraţie profundă şi autentică a fetei.

Rareş Andrici, la fel ca în Omul Pernă, surprinde plăcut prin arta cu care stăpâneşte roluri atât de complexe, intrând mereu în acea zonă neutră şi totuşi precisă în care îşi duce personajele "dincolo de bine şi de rău". Personajul lui respinge alcoolul, pe care îl urăşte organic din cauza asocierii cu traumele cauzate de tatăl alcoolic, însă mind trip-urile acestui băiat cuminte, cu temperament de poet sărac şi retras din lume, le întrec cu mult chiar şi pe ale lui Boogie, care şi le induce pe cale artificială, prin pastile. Pisica verde a lui se insinuează poetic într-o realitate descărnată, în care toate relaţiile umane ale celor de vârsta lui se împletesc şi se destramă indiferent de (ne)participarea lui: "Când apare pisica verde, totul se transformă", "Dacă-ţi imaginezi ceva suficient de mult, chestia aia începe să existe."

 

În acest univers adolescentin cu temele şi problemele sale specifice - lipsa de comunicare cu părinţii, chiulul, descoperirea cluburilor şi a magiei flirturilor înfiripate acolo, certurile etc. - Dani pare mesagerul unei lumi mai întunecate, dar cumva mai reale decât aceea a mirosului concret de vodkă şi suc de mere. Pisica verde, pe care Dani a văzut-o prima dată în coşul de cumpărături al unui bătrân din hypermarket, este întruparea hipnotică a iubitei pe care nu a avut-o, a dansului exuberant pe care nu l-a consumat niciodată în cluburi sau chiar a familiei care ar fi putut şi ar fi trebuit să fie altfel decât ruinată şi descompusă.

Tragedia spre care o conduce pe Bianca, întâmplător posesoare a unui tricou cu o pisică verde, nu este rezultatul unei brutalităţi calculate sau a unor instincte eliberate sub impulsul contactului fizic cu o fată frumoasă, ci este, pur şi simplu, consecinţa unei lipse de sincronizări dintre două forme de realitate experimentate de fiecare. Spre deosebire de Victor, îngerul "de treabă" care le ajută pe Bianca şi pe Roxana să chiulească sau să ajungă cu bine la mare, Dani este un fel de înger al ambiguităţii, care fracturează certitudinile tuturor celor din jurul său, pentru a-i provoca prin noi sensuri ontologice cu care trebuie să se confrunte. Tragedia lui Dani constă în faptul că el crede că pisica verde este salvarea lui, pe când, de fapt, în final şoricelul amăgit şi devorat de pisică este el însuşi.

Această montare a lui Cristi Juncu este cu adevărat o performanţă notabilă ţinând cont, pe de o parte, de faptul că distribuţia este alcătuită numai din actori-studenţi, şi pe de altă parte, pentru că s-a realizat cu succes chiar şi cu mijloace reduse. Se remarcă, pe parcursul întregii reprezentaţii, faptul că fiecare actor a fost condus în construcţia personajelor în aşa fel încât să nu lase loc niciunui artificiu, esenţializându-şi fiecare replică. Nu ştiu cât de mult au muncit actorii (incluzând aici şi cealaltă distribuţie, pe care nu am avut plăcerea să o văd), dar merită asiguraţi că rezultatul lor este pe măsură.

   

O punere în scenă după un text scris de o tânără, jucat de tineri şi despre tineri este, în mod cert, una dintre realizările cu care UNATC-ul se poate mândri. Fiecare îşi interpretează rolul ca şi cum el sau ea ar avea partitura principală, iar chimia dintre toţi cei prezenţi pe scenă este o dovadă a timpului îndelungat în care actorii au comunicat cu adevărat pentru a plăsmui un spectacol consistent. Nu poţi să uiţi prea repede candoarea timidă a Georgianei Vişan, atât de ataşată de cărticica ei cu aşa-zise vrăji, nu poţi să nu rămâi cu amintirea acelei priviri pătrunzătoare, cumva sustrase realităţii imediate, a lui Andrei Cătălin. Alexandra Buză se remarcă printr-o forţă a gestului şi limbajului duse chiar spre duritate, inspirând, în ciuda stilului de viaţă haotic al personajului, o anumită distanţă şi poate chiar teamă. Diana Roman se joacă inteligent de-a inocenţa, lăsându-i spectatorului plăcerea de a descoperi singur intrigile din viaţa interioară a Biancăi, iar Rareş Andrici are, fără nicio îndoială, toate calităţile unui viitor actor de succes. Toate aceste nume trebuie ţinute minte, iar spectatorii care i-au urmărit acum vor avea toate motivele să se bucure, când carierele acestor tineri vor ajunge la apogeu, că i-au putut vedea şi aplauda încă de pe acum.

Nu ştiu dacă în cartea lui Flori scrie de câte pisici e nevoie să apară în drumul unor artişti talentaţi ca să aibă succes dar, până acum, se pare că o singură pisică verde a fost de ajuns pentru un deliciu teatral...

 

Producţie UNATC "I.L. Caragiale"
Pisica verde, de Elise Wilk (descărcaţi textul piesei de pe siteul Editurii LiterNet, aici.)
Spectacol de licenţă Arta Actorului jucat la sala "Octavian Cotescu" Palatul Naţional al Copiilor, Clasa: prof. univ. dr. Adrian Titieni.
Regia: Cristi Juncu.
Scenografia & Light design & foto: Cosmin Ardeleanu
Sound design: Cosmin Ardeleanu, Cristi Juncu
Distribuţia: Rareş Andrici, Diana Roman / Deborah Feldman, Andrei Cătălin, Mihai Cojocaru, Anghel Damian, Alexandra Buză / Irina Antonie, Georgiana Vişan / Iulia Ciochină.
Credit foto: Teatrul "În Culise"




 Toate articolele despre Pisica verde
 Toate articolele despre Spectacole UNATC


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Acesta nu e (totuşi) un animal colorat - Pisica verde la Maratonul Teatrului Independent, 2013, Andrei Vornicu
 Pe cine denunţăm? - Pisica verde, Oana Bogzaru
 Galerie foto - Pisica verde, Cosmin Ardeleanu
 Galerie foto - Pisica verde, Diana Bordianu
 Tinerii din teatrul contemporan - Pisica verde, Sabina Balan
 Toate articolele despre Pisica verde


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer