septembrie 2013
Gala Tânărului Actor HOP 2013
Aida Avieriţei, 24 ani
UNATC Bucureşti, licenţă clasa Florin Zamfirescu, master clasa Gelu Colceag
Participă la Gala Tânărului Actor HOP 2013 la secţiunea individual, cu o adaptare după autobiografia fantezistă a Aglajei Veteranyi
, De ce fierbe copilul în mămăligă, iar la proba impusă Liza Minnelli.


Oana Hodade: Care e prima amintire pe care o ai despre teatru?
Aida Avieriţei: Prima amintire pe care o am, o am cu teatrul radiofonic. Încă am discurile pe care ni le punea mama în fiecare seară, mama care în fiecare seară trebuia să pună discul "pe partea cealaltăăăă!". Mi-e dor. În perioada aia i-am spus mamei, stâlcit, că mie "cel mai mult şi cel mai mult îmi place pe sucenă". Pe asta am povestit-o tuturor. Dar cred că întâlnirea s-a întâmplat undeva înainte să existe amintirea a orice.

O.H.: Pornim de la ideea că drumul în viaţă, în meserie, se pavează cu întâlniri. Care sunt două întâlniri - una pozitivă şi una negativă - care te-au condus în punctul în care eşti azi?
A.A.: Nu cred ca sunt două întâlniri mici şi una mare care m-au adus în punctul în care sunt astăzi, cred în întâlniri-punct. Şi mai ales, în întâlnirea cu Atelierul de teatru, trupa din Botoşani coordonată cu suflet de Lenuş Teodora Moraru, sprijinită de Gelu Rîşca (MO-RISCA).
Întâlnirile negative s-au întâmplat. Şi au trecut.

O.H.: Teatru, film sau...?
A.A.: Vreau (am răspuns aproape automat). Aş vrea să le fac pe amândouă şi, de fapt... pe toate.

O.H.: Din ce se compune un actor?
A.A.: "Din pâlpâiri şi fum..." (glumesc). Din ce e în spate, cred.

O.H.: Care e "felia" ta de teatru?
A.A.: Nu ştiu... şi deja suntem la desert.

O.H.: Să facem un exerciţiu de scindare a personalităţii: tu-actriţa, generând teatru şi tu-spectatorul, consumând teatru. Care sunt trei lucruri importante despre teatru pe care le-ai învăţat din fiecare ipostază?
A.A.: Eu-actriţa:
eşti cât crezi
omul din culise este acelaşi cu omul de pe scenă (redundant, dar... pentru mine a fost o revelaţie, eu în anul întâi voiam să îi scindez)
pune suflet
Eu-spectatorul:
teatrul nu e film
există poveşti atât de frumoase pe care dacă le-aş fi auzit povestite de mama mea înainte de culcare, m-aş fi sculat în capul oaselor pe pernă să aplaud. Şi apoi aş fi tăcut trei zile
nici o întâlnire nu ar trebui să înceapă cu "îmi pare rău că"

O.H.: Dă un feedback publicului de teatru din România.
A.A.: Mie îmi place publicul (râde). Ca să răspund, totuşi, cred uneori că s-a ajuns la o intimitate în sala de spectacol asemănătoare cu cea din cinema şi începe să miroasă a floricele. Paradoxul este că, uneori, trebuie să existe spectator curajos care să dea tonul, ca publicul să se încălzească în reacţii.

O.H.: Ce crezi că te-aşteaptă?
A.A.: Nu ştiu ce mă aşteaptă, ştiu doar ce aş vrea să mă aştepte. Deocamdată mă aşteaptă şase zile de care vreau şi vreau să mă bucur. Mulţumesc.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus