UNATC Bucureşti, licenţă clasa Florin Zamfirescu, master clasa Gelu Colceag
Participă la Gala Tânărului Actor HOP 2013 la secţiunea individual, cu o adaptare după autobiografia fantezistă a Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, iar la proba impusă Liza Minnelli.
Oana Hodade: Care e prima amintire pe care o ai despre teatru?
Aida Avieriţei: Prima amintire pe care o am, o am cu teatrul radiofonic. Încă am discurile pe care ni le punea mama în fiecare seară, mama care în fiecare seară trebuia să pună discul "pe partea cealaltăăăă!". Mi-e dor. În perioada aia i-am spus mamei, stâlcit, că mie "cel mai mult şi cel mai mult îmi place pe sucenă". Pe asta am povestit-o tuturor. Dar cred că întâlnirea s-a întâmplat undeva înainte să existe amintirea a orice.
O.H.: Pornim de la ideea că drumul în viaţă, în meserie, se pavează cu întâlniri. Care sunt două întâlniri - una pozitivă şi una negativă - care te-au condus în punctul în care eşti azi?
A.A.: Nu cred ca sunt două întâlniri mici şi una mare care m-au adus în punctul în care sunt astăzi, cred în întâlniri-punct. Şi mai ales, în întâlnirea cu Atelierul de teatru, trupa din Botoşani coordonată cu suflet de Lenuş Teodora Moraru, sprijinită de Gelu Rîşca (MO-RISCA).
Întâlnirile negative s-au întâmplat. Şi au trecut.
O.H.: Teatru, film sau...?
A.A.: Vreau (am răspuns aproape automat). Aş vrea să le fac pe amândouă şi, de fapt... pe toate.
O.H.: Din ce se compune un actor?
A.A.: "Din pâlpâiri şi fum..." (glumesc). Din ce e în spate, cred.
O.H.: Care e "felia" ta de teatru?
A.A.: Nu ştiu... şi deja suntem la desert.
O.H.: Să facem un exerciţiu de scindare a personalităţii: tu-actriţa, generând teatru şi tu-spectatorul, consumând teatru. Care sunt trei lucruri importante despre teatru pe care le-ai învăţat din fiecare ipostază?
A.A.: Eu-actriţa:
eşti cât crezi
omul din culise este acelaşi cu omul de pe scenă (redundant, dar... pentru mine a fost o revelaţie, eu în anul întâi voiam să îi scindez)
pune suflet
Eu-spectatorul:
omul din culise este acelaşi cu omul de pe scenă (redundant, dar... pentru mine a fost o revelaţie, eu în anul întâi voiam să îi scindez)
pune suflet
teatrul nu e film
există poveşti atât de frumoase pe care dacă le-aş fi auzit povestite de mama mea înainte de culcare, m-aş fi sculat în capul oaselor pe pernă să aplaud. Şi apoi aş fi tăcut trei zile
nici o întâlnire nu ar trebui să înceapă cu "îmi pare rău că"
există poveşti atât de frumoase pe care dacă le-aş fi auzit povestite de mama mea înainte de culcare, m-aş fi sculat în capul oaselor pe pernă să aplaud. Şi apoi aş fi tăcut trei zile
nici o întâlnire nu ar trebui să înceapă cu "îmi pare rău că"
O.H.: Dă un feedback publicului de teatru din România.
A.A.: Mie îmi place publicul (râde). Ca să răspund, totuşi, cred uneori că s-a ajuns la o intimitate în sala de spectacol asemănătoare cu cea din cinema şi începe să miroasă a floricele. Paradoxul este că, uneori, trebuie să existe spectator curajos care să dea tonul, ca publicul să se încălzească în reacţii.
O.H.: Ce crezi că te-aşteaptă?
A.A.: Nu ştiu ce mă aşteaptă, ştiu doar ce aş vrea să mă aştepte. Deocamdată mă aşteaptă şase zile de care vreau şi vreau să mă bucur. Mulţumesc.