Soarele vine şi pleacă de pe Croazetă, dar festivalul, din prima lui zi, pare că a intrat pe traiectoria obişnuită. E totuşi ciudat să vezi că după ora 11 noaptea restaurantele încep să se închidă, ca şi cum Cannes-ul ar fi un fel de Călimăneşti care n-are nici o treabă cu filmul.
În ceea ce-i priveşte cei 4000 de jurnalişti de la presa scrisă, şi ei ignoră restul lumii. Mulţi s-au înghesuit să vadă Hwal / Arcul de Kim Ki-duk (film care concurează, la fel ca şi Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, pentru premiul secţiunii Un Certain Regard.). Fidel sieşi, Kim Ki-duk a venit cu o peliculă extrem de vizuală, pe alocuri extrem de căutată, însă toleranţa inerentă debutului festivalului n-a gonit pe nimeni din sală. Şi bine a făcut, pentru că pe parcurs love story-ul dintre un pescar în vîrstă şi o adolescentă pe care o ţine pe un vas pînă ce va împlini 17 ani ca s-o ia de nevastă s-a canalizat spre o fabulă simplă şi clară despre posesivitate şi egoism în iubire. Cu atît mai mult cu cît, după ce bătrînul realizează că trebuie să o lase liberă pe fata care se îndrăgostise de cineva de vîrsta ei, Kim Ki-duk ne oferă una dintre cele mai frumoase secvenţe de sex văzute vreodată, în care intervenea şi o săgeată lansată de bătrîn înainte de a se arunca în mare - partenerul fetei fiind de fapt spiritul acestuia, iar actul sexual deflora dar lăsa intact ceea ce protejase omul atîţia ani. Cu alte cuvinte, fata poate pleca la final cu tînărul de care se îndrăgostise, după ce a fost tăiat odgonul ombilical ce o lega de bătrîn.
În competiţia oficială am văzut însă un film dezamăgitor şi extrem de stîngaci, selecţionat evident pe considerente politice. E vorba de Kilometre Zero de Hiner Saleem, o coproducţie Franţa-Kurdistan în care acţiunea se petrecea către sfîrşitul războiului iraniano-irakian, dar unde stîngăcia scenariului, regiei, cadrajelor, actorilor făcea poc la contactul cu încercarea de a imita alte filme de gen şi de a crea prin asta un stil propriu. Din respect probabil pentru situaţia actuală din Irak jurnaliştii n-au ieşit din sală în prima jumătate de oră, şi rău au făcut.
Dezamăgitor şi ultimul Woody Allen, Match Point, prezentat în afara competiţiei. Deşi nu-i poţi refuză new-yorkezului dorinţa de a face un film foarte clasic şi foarte british,un fel de Drumul spre înalta societate plasat în zilele noastre, cînd un june de extracţie modestă (Jonathan Rhys-Meyers) accede ca profesor de tenis în înalta societate, curtează o femeie pe care n-o iubeşte şi face o pasiune pentru o tînără asemănătoare lui, dar şi ea angajată în altă relaţie. E adevărat, unde e Woody Allen în Match Point? Nicăieri, îl surprinzi rar în cîte o replică acidă. Însă Woody Allen nu e nici James Ivory, nici Robert Altman, iar laudele s-ar putea opri la frumuseţea clasică a decupajului. Departe au rămas mişcările haotice ale aparatului de filmat cu care ne înnebunise în creaţiile lui precedente. Cît despre starul Scarlett Johansson, care face pereche periculoasă cu Rhys-Meyers (două dintre atracţiile ediţiei), în ciuda asemănării lor fizice cad împreună ca berbeleacul (ca stil de joc) în pastişă. Johansson nu străluceşte în acest film şi e cabotină, dar nu e vina ei. Sofia Coppola a intuit-o mult mai bine în Lost in translation.
Altfel, glamour-ul e în floare aici pe Croazetă. Seara te împiedici pînă şi la ieftinul restaurant chinezesc de doamne în rochii decoltate. Sau te împiedici de ele pe Boulevard du Festival, cînd tu mergi să te culci, iar ele merg la petreceri. Şi totuşi, realitatea e cel mai frumos film. Miercuri seară, imagine de film pe Croazetă:un tată şchiop, împingînd anevoie căruciorul cu îngheţată, devorîndu-şi din priviri fetiţa care calcă mîndră înaintea lui - îmbrăcată toată în alb, cu o pălărie frumoasă. O secvenţă decupată poate din Marile speranţe. Îi pasă cuiva?