CA-N CANNES (ediţie revăzută şi readăugită)

În ciuda jocului de cuvinte strălucitor şi inedit din titlu, aici nu se va vorbi despre petreceri, covoare roşii, staruri sau întâlniri mai ciudate sau nu decât paradisul, ci despre filmele "care le-am văzut", selectate după importanţă şi aşezate cronologic. C'est parti...

Last Days este un Gus Van Sant în aceeaşi ligă cu experiment(al)ele Gerry şi Elephant şi automat departe de poezia post punk din My Own Private Idaho, unde Michael Pitt se plimbă şi mormăie ca mine înainte de cafea, Ricky Jay bate câmpii (pour une fois) iar Asia Argento ne arată fundul. Ceea ce, metaforic vorbind, face şi regizorul...

A History of Violence este o dramă casnică rurală deghizată în western satiric, unde David Cronenberg se crede Anthony Mann iar Viggo Mortensen se crede Stallone. Finalul biblic şi precizia caracteristică regizorului transformă însă întreaga întreprindere într-un eveniment...

Election este un soi de Naşul chinezesc, unde habar n-ai cine cu cine (ceea ce nu-i neapărat rău) şi unde nu se trage nici un foc de armă. Regizorul Johnnie To a luat-o razna...

Stoned, debutul în regie al producătorului Stephen Wooley, este cronica ultimelor zile din viaţa lui Brian Jones, o cronică greoaie, apăsată şi fără strop de imaginaţie, unde actorii fac figuraţie, citesc de pe cartoane sau apar în diferite flashbackuri. Cel mai bun lucru nu poate fi decât muzica, dar nu o bucată Stones, cum v-aţi aştepta, ci White Rabbit cu Jefferson Airplane. Go figure...

L'Enfant, ulterior premiat cu Palme d'Or, este un poem social în dulcele stil clasic al fraţilor Dardenne - fără muzică, fără fasoane, aparent improvizat - dar cu mai multă emoţie şi mai puţine falsităţi. Apropos, titlul se poate aplica oricăruia din cele trei personaje principale...

The Agressives este un Lords of Dogtown coreean, al cărui generic e absolut senzaţional. Restul - nu ştiu, că am fugit mâncând pământul...

Match Point este un Woody Allen anti-Woody Allen, care arată ca şi cum Chabrol s-ar fi apucat să-l ecranizeze pe Ripley, care musteşte de intrigi, sex şi plot-twisturi şi care ar trebui teoretic să cam rupă gura tuturor celor care l-au considerat terminat pe new-yorkez. Ceea ce se va şi întâmpla...

Moartea domnului Lăzărescu a fost comparat cu Lars von Trier doar de cei care au uitat de John Cassavetes. Altminteri, filmul lui Cristi Puiu împarte tonul sec/devastator cu alde Son frere al lui Chereau, ceea ce-i de bine, iar americanul (ortodox!) Alexander Payne l-a perceput drept o comedie neagră... În fine, important e că l-a perceput.

The President's Last Bang este un epic sud-coreean, parte dramă, parte satiră, parte film istoric, parte comedie neagră, parte thriller, parte document... Au ieşit cam multe părţi, dar asta aduce consistenţă acestui proiect inedit şi semi-interzis, ale cărui asemănări cu revoluţia română sunt, evident, pur întâmplătoare.

Don't Come Knocking este un Wim Wenders ca pe vremuri, scris (ca şi Paris, Texas) împreună cu Sam Shepard şi filmat ca o pictură de Edward Hopper, unde cel mai american teuton (re)dovedeşte că nu i-a furat nici un impostor bătrân actele. Adevăratul Palme d'Or - where is Howard?

La Moustache e un exerciţiu de stil între realitate şi coşmar, după Paris dar înainte de Hong Kong, unde Vincent Lindon îşi rade mustaţa dar nimeni nu remarcă, ba mai mult - i se spune că n-a avut niciodată! Lui De Palma i-ar fi plăcut...

Sin City este un BD alb-negru în culori, violent, visceral, viril, transpus exuberant pe ecran de un Robert Rodriguez mai tânăr ca niciodată şi unde Mickey Rourke se întoarce cu fruntea sus, definitiv. Cine ghiceşte bucata semnată QT are o bere! Vorba unui clasic, "a movie to end all movies"...

Wolf Creek este un horror australian digital, un soi de Crocodile Dundee Chainsaw Massacre, bazat pe o poveste adevărată şi asezonat cu umor şi citate inteligente. Finalul face părul măciucă la propriu...

The Three Burials of Melquiades Estrada, ulterior premiat pentru scenariul lui Guillermo 21 grams Arriaga şi pentru prestaţia incomparabilului Tommy Lee Jones, este un western crepuscular (şablon, şablon, dar foncţie!), jumătate Lone star, jumătate Alfredo Garcia, ocazie cu care Barry Pepper o încasează de minune iar sus-pomenitul Jones debutează cu dreptul în regie (chit că a mai făcut un telefilm acum ceva vreme, chestia care l-a costat Camera d'Or). Îl mai aşteptăm...

În fine, Crimen Ferpecto este o nouă bijuterie semnată Alex De La Iglesia, care bijuterie n-a fost selecţionată în festival, dar rula în cinema şi nu m-am putut abţine... Un gigolo bărbos lucrează la departamentul femeiesc dintr-un mall şi nu vrea nimic mai mult, mai ales că prăjeşte sistematic cele mai apetisante angajate. Într-o zi, îşi hăcuie din greşeală rivalul de la cravate bărbăteşti, numai că e spionat de o borâciune care apoi îl şantajează crescendo - sex, ieşiri, mariaj. Cum se termină această farsă sângeroasă aflaţi cu puţin noroc în august, când aud că vine şi la noi - caramba, sunt deja la coadă.