Palmares
 Palme d'Or: L'Enfant (Jean-Pierre şi Luc Dardenne)
 Marele Premiu al juriului: Broken Flowers (Jim Jarmusch)
 Premiul de interpretare feminină: Hana Laslo (Free Zone)
 Premiul de interpretare masculină: Tommy Lee Jones (The Three Burials of Melquiades Estrada)
 Premiu de regie: Michael Haneke (Cache)
 Premiul pentru scenariu: Guillermo Arriaga (The Three Burials of Melquiades Estrada)
 Premiul juriului: Shanghai Dreams (Wang Xiaoshuai)
Cînd scrii a nuştiucîta oară despre un festival - chiar şi unul de calibrul Cannes-ului -, ai mai mult ca oricînd sentimentul (care era cuvîntul ăla?) zădărniciei... Zădărnicie e un cuvînt ciudat: ai vrea să iasă "dărnicie" - adică, vezi Doamne, noi, criticii, mergem la Cannes "pentru Dumneavoastră", "clienţii noştri, stăpînii noştri", bla-bla & BLA... -, dar nu'ş cum dracu' se pune "the"-ul ăla-n faţă şi mi ţi-l poceşte...) Problema e că, deşi te duci în fiecare an la altă ediţie (acum a fost a 58-a), toate par să se repete; şi pentru că toate se repetă, rişti să te repeţi şi tu (oho, ţi-ncă cum!). Aşa că, atunci cînd îţi spune red-şefu' să "bagi Canu'" pînă luni dimineaţă, că doar n-o să laşi bunăciune de festival pîn'la Sfîntu-Aşteaptă, te dai din colţ în colţ (mai ales cînd eşti la TIFF, într-o cameră de hotel cu colţuri nou-nouţe) încercînd să găseşti unghiul din care să "analizezi", nu-i aşa, "fenomenul"...Să faci, eventual, o analiză a "trendurilor" decelabile la această a 58-a ediţie? Să identifici teme, cumva? Să comentezi palmaresul? Să nu-l comentezi?... V-o mai spun o dată: meseria de critic de film e a mai ingrată meserie din lume! În primul rînd, pentru că rareori cei care merg la film sînt de acord cu ce-ai scris, în al doilea, pentru că - e cazul festivalurilor - majoritatea nu va vedea filmele pe care le recomanzi şi, în al treilea, pentru că dacă nu recomanzi, 'geaba scrii. (Şi-n fond, de ce să scrii?!) Mai bine să împingi oamenii în săli. Criticul = combinaţie de uşier & bodyguard! Păi n-ar fi marfă?
Coincidenţe...
Am găsit o chestie despre care aş putea să scriu: faptul că, în cursul aceleiaşi zile de festival (să zicem prima, că eşti mai odihnit), observi repetări - de situaţii, gesturi, obiecte ş.a.m.d. Ce-o fi aia?, îţi spui, constatînd că (de pildă) Charlotte Gainsbourg (apropo: îl adoram pe tat-su! O ador pe maică-sa!), în filmul de deschidere Lemming, de Dominik Moll (n-aţi pierdut mare lucru dacă nu l-aţi văzut), are o "broscuţă" Volkswagen albă, iar personajul principal din filmul văzut imediat după (Sangre, de Amat Escalante, în "Un certain regard"), la fel!! Filmele n-au nimic în comun, nu se aseamănă neam - Lemming: exerciţiu de stil hitchcockiano-lynchian, profesionist lucrat & jucat şi cam atît (primul film al franco-germanului Moll după excelentul Harry, un ami qui vous veut du bien); Sangre: parabolă naturalist-mistică, undeva între Ferreri & Kaurismaki, jucată de neprofesionişti; debutul regizorului mexican -, aşa că ce să fie? Ce să fie: asta se cheamă "coincidenţă"! Şi vine ziua a doua - cu formidabila revenire a lui Woody Allen (salutată în toată presa internaţională, semn că nu sînt eu nebun - sau poate nu singurul), Match Point, în care personajul principal ia o puşcă din dulap şi, poc-poc, face curăţenie în viaţa lui ca un şerif din West(ern) pe uliţa oraşului; bun, şi? Păi, şi pe urmă vezi (în competiţie) Last Days - imponderabilul, inclasabilul şi inanalizabilul "last take" asupra unui rocker à la Kurt Cobain, regizat (sublim!) de Gus Van Sant -, şi-l vezi pe Michael Pitt (uluitor!) jucîndu-se de-atîtea ori cu o puşcă încît îţi zici: Şi asta ce mai e, tot "coincidenţă"? Adică, atunci cînd două serii de coincidenţe vin una după alta, tot "coincidenţă" se cheamă?... (După care intri-n rutină, picoteşti, oboseşti şi uiţi să mai numeri...)
Dar vine chestia cu "temele". În Where the Truth Lies (cel mai slab film al canadianului Egoyan - excepţie făcînd Ararat, care nici nu pare un film făcut de Atom Egoyan!), apoi în Caché (cel mai bun film al austriacului Haneke după Funny Games, văzut tot la Cannes în 1997), apoi în Batalla en el cielo (al doilea film al revelaţiei 2003, mexicanul Carlos Reygadas cu al său Japon), apoi în A History of Violence (thriller perfect & perfect subversiv, o schimbare îmbucurătoare & surprinzătoare de registru pentru "deviant master"-ul canadian Cronenberg!), în Manderlay al lui Lars von Trier (dezamăgitor: copy & paste fără emoţie după genialul Dogville), în L'Enfant al fraţilor Dardenne (superior Rosettei din '99 pentru care au primit întîia Palme d'Or din mîinile lui David Cronenberg - care, iată, nu a primit-o încă nici pe prima!), în Broken Flowers al lui Jarmusch (delicioasă fabulă-road movie cu un Bill Murray copypastuit după Lost in translation), în Don't Come Knocking al lui Wenders (probabil, cel mai slab film al autorului cîtorva capodopere: Starea lucrurilor, În goana timpului, Cerul deasupra Berlinului şi Paris, Texas...) şi în The Three Burials of Melquiades Estrada (extraordinarul debut - ca regizor - al lui Tommy Lee Jones, unul din cele mai bune filme de la Cannes!) - ei bine, în toate acestea (şi mă refer numai la filmele din competiţie) se poate identifica tema principală a acestei a 58-a ediţii: Vinovăţia. Care poate lua cele mai variate forme & înfăţişări, ba chiar aceeaşi formă & înfăţişare: Broken Flowers & Don't Come Knocking - adică JJ & WW, la ultimul aducîndu-şi dubla contribuţie de scenarist & actor şi Sam Shepard (SS) - vorbesc despre acelaşi lucru: un holtei la pensie care află că are, pe undeva, un fiu... Tot coincidenţă? Şi ce te faci, atunci, cu L'Enfant - poveste foarte ciné-vérité, foarte à la Robert Bresson (filmul s-ar fi putut intitula şi L'Argent), despre un cuplu de foarte tineri (el 20, ea 18) marginali care se trezesc cu un copil, iar el vrea foarte tare să-l vîndă - şi cu filmul georgian din secţiunea "Quinzaine des réalisateurs", Tbilissi, Tbilissi (replică memorabilă: "Profesorii au ajuns vînzători în piaţă iar vînzătorii în piaţă au ajuns miniştri"!), şi cu Bashing (în Japonia răpiţii din Irak, eliberaţi, sînt ostracizaţi de societate!!), şi cu mexicanul Batalla en el cielo (care tratează, oblic, tema răpirilor de copii), şi cu italianul Quando sei nato non puoi piu nasconderti (în care apar şi doi imigranţi români, Radu & Alina), şi cu al nostru Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu: toate acestea sînt inspirate de poveşti adevărate, de faptul divers, de ştirea pe care o uiţi şi care face "tilt" în capul artiştilor... OK, Film = Realitate 24 învîrtituri/secundă, o ştim de la Godard, dar nu poate să fie, totuşi, (iar!) o "coincidenţă" faptul că atîtea filme văzute la Cannes 2005 - mai bune sau mai rele, nu contează - pleacă de la faptul brut, mai mult: iau startul (toate-n acelaşi timp) - de la "gradul zero al realităţii"... Şi, mai mult, sînt premiate de jurii absolut separate: filmul fraţilor belgieni de Emir Kusturica, filmul românilor Puiu & Rădulescu, de Alexander Payne.
Dacă "Vinovăţia" a fost, aşadar, tema acestei ultime ediţii a Cannes-ului, se poate spune că "filonul documentar" (cum se zice la dicţionar) a constituit trendul estetic cel mai vizibil - laolaltă cu tendinţa unora dintre cei mai originali cineaşti actuali (Cronenberg, Egoyan, Jarmusch, Wenders) de a o cîrmi, clar, spre mainstream.
... & premii
Să o spun din capul locului: nu (no, non, nein, niet...) am mai fost oripilat, scandalizat etc. de decizia juriului condus de Kusturica - cum fusesem, anul trecut (şi parcă numai atunci?!), de cea a juriului con-dus (în sensul franţuzesc al calamburului...) de Tarantino; şi e, probabil, un paradox, habar n-am (ca cineast, îl prefer pe QT lui EK!), mais c'est comme ça: cei nouă (patru femei şi cinci bărbaţi) au făcut treabă bună. Mă rog, în liniile generale. Principale. Esenţiale, chiar: toate filmele & persoanele premiate meritau un premiu, hai două... Poate nu distribuite aşa (personal, i-aş şi dat lui Tommy Lee Jones premiul juriului, eventual şi cel pentru scenariu, mai curînd decît cel pentru "cel mai bun actor"; nu pentru că nu l-ar merita, ci pentru că e niţeluş ridicol, precum repetarea emfatică a unei evidenţe), poate nu "uitînd" altceva (în primul rînd magnificul Last Days, dar şi neaşteptat de "clasicul" A History of Violence), dar fie: au fost, de data asta, numai şapte premii - deşi heirupiştii de la Metro, cotidianul care la Paris se distribuie în metrouri iar la Cannes este în engleză, îi dădeau drept cîştigători, a doua zi, şi pe Last Days & Sin City (la capitolele "ce mai bun sunet", respectiv "cel mai bun tratament vizual")...
Două vorbe (că nu mai e loc) despre marii cîştigători ai celor două secţiuni - Dardennii şi Puiu.
L'Enfant: cinema 100% realist, dur, brut, provocator; te ia prin surprindere la final, cînd face-à-face-ul din închisoare Sonia-Bruno (Jeremie Rénier, formidabil: ar fi meritat premiul de interpretare!) îţi pune un nod în gît - deşi fraţii nu făcuseră nici o concesie în direcţia publicului, nu aruncaseră nici ocheade complice, nici nade pentru melo-maniaci; te gîndeşti, văzîndu-l, la ce-a fost mai bun în Cinema-ul de acest tip - la neorealismul Hoţilor de biciclete, la "nouvelvaguismul" Celor 400 de lovituri, la "freecinema"-ismul britanic & la post-"freecinema"-ismul anti-britanic al lui Ken Loach - şi, cum spuneam, la marele Bresson (Pickpocket, L'Argent...). Şi te mai gîndeşti la titlu: într-adevăr, în film este vorba despre un copil, dus de colo-colo cu landoul - abia-i vezi chipul de vreo 3-4 ori -, copilul pe care taică-su, şeful unei bande amărîte de hoţi de buzunare, vrea să-l vîndă căci, nu-i aşa, "totul e de vînzare" pe lumea asta... Dar Copilul mai e şi el, puştiul-tată imatur şi acneic, şi-atunci nu poţi să nu te gîndeşti, mai mult, la el-la film, să-i găseşti circumstanţe atenuante şi, da, să-l "ierţi": e un copil, nu ştie ce-a făcut - deşi femeia care l-a făcut tată cade-n catatonie din cauza lui -, nu-şi dă seama de ceea ce a făcut, etc. Şi-apoi, vorba lui: "O să facem altul"...
Moartea domnului Lăzărescu: am scris, deja, atît de mult despre el încît nu ştiu ce-aş mai putea spune "nou". Aşa că voi face un rezumat al recenziilor: interpretări excepţionale; incredibilă intensitate a intimităţii (sui generis pentru cinema-ul românesc); vibraţie de documentar; profesionalism impecabil (s-a terminat în numai şase luni, după o perioadă de repetiţii de trei săptămîni!); durată-record (2 h 34), "compensată" de crescendo emoţional; pasionant prin detalii; palpitant pe ansamblu; firesc; dur; adevărat... Povestea bătrînului dus cu Salvarea de la un spital la altul depăşeşte, destul de repede, "faptul divers" (real) pentru a ajunge la esenţă: inima unui om. Este singura care mai bate într-un corp părăsit de ficat, de plămîni, de toate şi cucerit - mai iute ca razele X - de metastază. Şi este cea care, bătînd aproape la unison cu a ta, cel care priveşte, te face să ieşi de la film ca după o operaţie pe cord deschis. Moartea domnului Lăzărescu este un film despre Viaţă (= un lung plan-secvenţă), Moarte (= ultimul montaj!) şi Dragostea care va fi mişcat - pe vremuri - "sori şi stele" în 24 de rotaţii pe secundă; acum nu mai mişcă nici sori, nici stele, nici inimi - ci, eventual, mîna unui doctor scriind grăbit o reţetă.