România Liberă / mai 2005
Festivalul a programat joi seara primul candidat serios la Palme d'Or, după cîteva rateuri printre care se numără şi filmul japonez Bashing de Masahiro Kobayashi, o extrem de plicticoasă şi lipsită de logică & sentiment poveste despre o fată răpită în Irak şi care, o dată eliberată, e supusă oprobriului public în propria ei ţară.

Last Days este a treia parte a trilogiei lui Gus Van Sant inspirate din viaţa reală, după Gerry şi Elephant. Toate trei sunt filme în care cineastul american (unul dintre cei mai inovatori în acest moment) pleacă de la realitate, mai exact de la lucruri necunoscute ale realităţii, pentru le umple nu cu supoziţii şi argumentaţii, ci cu viaţă recompusă, cu fragmente de timp,cu reverberaţii ale acestora prin corpul personajelor.

Filmul de faţă a trezit un interes cu atît mai mare cu cît se ocupă de ultimele zile din viaţa lui Kurt Cobain. Deşi protagonistul, excelentul Michael Pitt, refuză într-un interviu să admită că Van Sant ar fi obţinut sau nu drepturile din partea soţiei defunctei vedete, Courtney Love ,(deşi susţinea că aceştia au fost în legătură), faptul că eroul se numeşte Blake şi că nici o piesă Nirvana nu apare pe coloana sonoră face evident faptul că Van Sant a lucrat fără sprijin. Lucru care i-a priit, pentru că filmul nu mai e de la un moment dat încolo unul despre cineva anume despre care nu se ştie cum a murit, ce a făcut, ce a vorbit înainte să se ducă de pe lumea asta. Mai degrabă e o explorare a unei lumi necunoscute, aşa cum Gerry era o explorare a timpului prin intermediul spaţiului, iar Elephant una a unei tragedii prin intermediul mai multor unghiuri. Gus Van Sant îl vede pe Blake/Kurt ca pe o fantomă care bîntuie prin casa lui în ruine, care umblă prin pădure ca o jivină şi mîrîie fraze incomprehensibile, un fel de testament oral. Coloana sonoră vine în contradicţie cu imaginea - auzi o apă curgînd ori dangăt de clopote. La castelul lui Blake apar pe rînd un agent de vînzări şi doi propovăduitori ai unui cult anume. Prietenii lui Blake au viaţa lor - se droghează, ies în oraş, se întorc, ascultă Velvet Underground, fac amor în toate direcţiile. Blake are treaba lui, el intră în moarte cînd deja e aproape în ea ca într-un fel de zonă de atingere unde toate sunt una, pregătirea lui pentru moarte duce izolarea din timpul vieţii la extrem.

Ca de obicei, Van Sant este de o onestitate extremă, el nu judecă, nu caută adevărul (unde e adevărul?) ci recreează hipnotic, printre altele şi din deturnări ale cursului temporal, o atmosferă care e mai degrabă una interioară. Afectat el însuşi de moartea unor apropiaţi (River Phoenix,printre alţii), Van Sant aduce un foarte personal şi poetic omagiu memoriei lui Kurt Cobain pe care îl pomeneşte doar la final. Jurnaliştii i-au aplaudat atît pe unul cît şi pe celălalt. Să speram că juriul condus de Emir Kusturica nu va lăsa filmul deoparte.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus