The Three Sisters / Trei surori (r. Wang Bing, Franţa - Hong Kong, 2012). Facem un calcul. Gândeşte-te la sărăcia, frigul, noroiul şi limitările dintr-un film amar precum Arborele de saboţi al lui Ermanno Olmi, înmulţeşte cu zece şi n-o să obţii nici măcar un sfert din ceea ce este, cu adevărat, The Three Sisters / Trei surori.
Trei fetiţe, dintre care cea mai mare are zece ani, locuiesc singure într-un sat de munte din Yunnan, la 3.000 metri înălţime. Se apropie iarna, tatăl e plecat cu lunile la lucru şi tot ceea ce pot face copiii e să supravieţuiască într-o casă care nu depăşeşte gradul de confort al unei cocine de porci. E o supravieţuire în aceleaşi haine, timp de luni de zile, pe care copilaşii le poartă în pat, la şcoală, la păscut, în compania păduchilor şi a noroiului care îi ţine veşnic uzi la picioare. Practic, mintea noastră de occidentali cu conturi de Facebook nu poate concepe aşa ceva iar şocul receptării aici este. Un şoc adâncit cu fiecare plan-secvenţă care durează enorm, care te face uneori să-ţi pui mâna la ochi şi care plonjează psihedelic în expresia de viaţă grea.
Mai exact, esenţa mesajului documentarului vine tocmai din suportarea duratei mari a scenelor, care te pătrunde de emoţie la un nivel cerebral, la acel nivel de rejudecare lentă a noţiunilor de sărăcie, lipsă, frig. Asta i-a plictisit pe mulţi, motiv pentru care se ieşea din sală încontinuu. Unii ar zice "redundanţă", alţii, "tautologie", dar acestea sunt cuvinte indecente, acum, în raport cu destinele ilustrate. Pe de altă parte, e şi mai surprinzător că nici măcar o secundă nu vezi vreun personaj din film plângându-se sau căzând în depresie. Noi, însă, care suntem gata deprimaţi din motive care pentru ei ar fi motive de entuziasm, ne deprimăm şi mai tare când vedem lipsa lor de depresie. E un paradox idiot, tipic culturii belşugului din care facem parte.
După ce se termină proiecţia, un astfel de moment - şi zic "moment" fiindcă The Three Sisters e mai mult decât cinema; impactul lui moral e atât de tare, încât devine un moment în viaţa ta - are consecinţe. Unele sunt imediate, altele de durată şi se aplică indiferent de ţara în care trăieşti. Iată câteva:
nu poţi aplauda după proiecţie. Pur şi simplu nu-ţi vine;
începi să te gândeşti la valoarea cuvântului şi, în special, a râsului;
rămâi în minte cu un gust imaginar de frig, mizerie şi miros pestilenţial;
îţi trece pofta de văzut reality show-uri;
nu mai vrei Facebook, cel puţin o vreme;
vezi jumătatea plină în ceea ce înseamnă serviciu, casă, condiţii meteo, haine de la second-hand, mâncare;
la o zi sau două după proiecţie începi să te gândeşti la copiii ăia din film. Ţi-e dor de ei şi ai vrea să ştii cum o mai duc.
Un detaliu care mi-a rămas în minte e bluza uneia dintre fetiţe. Pe spatele hainei, deşi a fost purtată atât de mult încât abia mai poţi citi ce scrie, e un desen şi, dedesubt, scrie "lovely diary"...
Pitoresc (r. Irina Botea, SUA, 2013). Din pur subiectivism m-am dus să-l văd. Ştiam că o să fie despre lumea ex-industrială a satelor din Apuseni şi, fiind din zonă, voiam să văd ce a filmat acolo. Mai ales că tema filmului e pitorescul. Credeam c-o să fie un film naiv, centrat la modul fixist pe cuvântul "pitoresc"; un fel de vox-pop banal printre moţi, astfel încât să vedem unghiuri variate şi musai nostalgice asupra termenului. Dar, din fericire, filmul e sec, e frontal şi nu dă răspunsuri. Preferă să aşeze termenul undeva în spatele imaginii de film, ca pe o instanţă care judecă tot şi care este reflectată, poate accidental, poate nu, prin vorbele localnicilor.
Dintre ei, nea Nelu are rol principal. Trecut de 70 de ani, cu un chip care păstrează, printre riduri, un zâmbet resemnat, nea Nelu duce echipa de filmare prin fabrici, mine, sate. Toate sunt în paragină, bălăriile au înlocuit imaginile cu muncitori şi utilaje, verdeaţa a crescut peste pictura bisericilor de secol XVIII. Sunt decoruri lugubre pentru ochii noştri şi toate sunt comentate cursiv, profund şi de-a dreptul poetic de nea Nelu, pe care sunt convins că spectatorii îl subestimează la început.
Dar documentarul nu te surprinde ca temă, mai ales că despre patrimoniu şi despre salvarea Apusenilor se vorbeşte acum peste tot. În schimb, filmul te duce într-o zonă de non-protest, de linişte atemporală, prin câteva planuri-secvenţă metaforice, pe care n-o să le vezi la TV. De pildă, când vorbeşte despre fostele mine, nea Nelu înconjoară de trei ori, cu pas moale, nişte tufişuri. Parcă ar înconjura o biserică nevăzută a ruinelor, a speranţelor care s-au dus. Tot aşa, este o scenă în care un camion nu reuşeşte să meargă cu spatele: este, într-un fel, ilustrarea unei lumi industriale, masive, care nu mai poate da înapoi oricât de gri ar fi viitorul. De asemenea, e grozavă scena de close-up în care nea Nelu curăţă lămpaşul de praf şi pânze.
Povestea lingurii (r. Adrian Nicolae-Furtună, România, 2012). De la filmul lui Adrian Furtună pleci râzând şi reluând replici, aşa cum de la operă pleci fredonând. Subiectul nu e nou - soarta ultimilor meşteşugari romi, cioplitori în lemn - şi l-ai mai văzut dacă nu în cinema, poate la TV, şi dacă nu acolo, atunci în reviste. Dar e ceva care te face să ţii minte Povestea lingurii şi să-l separi de altele. Iar acel ceva vine, cred, din faptul că 1) prezintă cinci destine diferite, din toate colţurile ţării şi că 2) aceste destine sunt frumos unite prin acelaşi mod de lucru, de gândire şi de perspectivă asupra lumii.
Nu vreau să devin aici prea stufos, pentru că documentarul numai stufos nu e. În schimb, el e simplu şi "curat" ca abordare, în sensul că întâlnirea cu omul e foarte rodnică tocmai pentru că omul este lăsat să conducă povestea. Iar firul roşu al poveştii este că în toate cele cinci cazuri meşteşugarul e întotdeauna cel mai bătrân şi ultimul din sat care mai ştie să cioplească. Şi mai important e că, în ciuda evidentei dispariţii a tradiţiei, nici unul dintre subiecţi nu joacă tristeţea pe care ne-am închipui-o. Sunt sprinteni la vorbă, au chef de glume, cântă, au emoţii de copil când îşi ating uneltele, nu se plâng de sărăcia (dezolantă pentru noi) în care au trăit dintotdeauna şi, bineînţeles, piperează filmul cu replici care îţi merg la inimă. Amintesc doar una: "ăştia tineri îs acuma pe la şcoli. S-au specializat, nu mai lucră."
Filmul este, totodată, un montaj zdruncinător de imagini cu tineri în tricouri Puma şi bătrâni care duc în spinare snopi de măturoaie. Îl vedem chiar şi pe regizor, într-o scenă în care duce în spate, ca o cruce pe Golgota, un lemn din care va fi cioplită lingura. Pe de altă parte, pe măsură ce povestea avansează, cazurile apar tot mai succint, mai esenţializat, sugerând unitatea între ele indiferent de distanţe. O unitate exprimată perfect prin scena în care meşteşugarul din Vaslui primeşte, în dar, unelte de lucru de la Craiova, care sunt exact ca cele cu care lucrase, în copilărie, alături de tatăl său. Cât despre finalul în care copilaşul de 4-5 ani loveşte cu cuţitul o bucată de lemn, cu o precizie prematură, no comment. Este exact ce trebuia.
Descarcă broşura Astra Film Festival, 2013, aici..