Bilet dus-întors către Bucureştiul nevăzut - City Tour la Astra Film Festival, 2013

Sunt corespondentul pierdut de la Festivalul Internaţional de Film documentar Astra, care a luat sfârşit duminică, 20 octombrie 2013. M-am pierdut în imensitatea de poveşti. Dacă e prea târziu să vorbesc acum despre festival, atunci voi fi cea care trage concluzii şi lucrează în sprijinul publicului ediţiei 2014. Pentru mine, Astra a însemnat să văd ceea ce era sub nasul meu. Pe lângă incredibila diversitate de filme străine, am descoperit o brigadă de tineri cineaşti români, proaspăt ieşiţi de pe băncile facultăţii sau încă studenţi, care fac filme documentare foarte bune şi pe care îmi doresc să-i văd în continuare crescând. Întâlnirea cu ei a însemnat, poate, mai mult decât întâlnirea cu toţi invitaţii străini care mi-au deschis ochii spre forma lor de cinema. Întâlnirea cu ei m-a făcut să vreau să privesc mai atent în jurul meu şi să mă bucur că fac parte, măcar tangenţial, după titulatura facultăţii, din aceeaşi breaslă. Unul dintre ei este Andrei Teodorescu, un absolvent al secţiei de regie de film de la Facultatea de Film a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografie, Bucureşti.


Filmul lui, City Tour, e un periplu în lumea prostituatelor, drogaţilor, dependenţilor de heroină şi oamenilor străzii din Bucureşti, mai exact, din cartierele Ferentari, Gara de Nord, Griviţei, făcut cu maşina ambulanţei care le distribuie gratuit seringi sterile şi prezervative. Mai direct de atât nu se poate. E un documentar revelator de onest şi lipsit de teribilism şi de prejudecăţi, născut din poveşti incredibile la care, cel mai probabil, nu ai fi avut acces altfel, ca spectator. E ca o sondă introdusă în maţele unui organism-oraş pe care credeai că-l cunoşti la suprafaţă, o endoscopie socială care te înspăimântă şi incită în acelaşi timp. Partenerii tăi de drum sunt echipajul de pe ambulanţă, un bărbat şi o femeie, care adună codurile de identificare ale celor de pe străzi sau ale celor "abonaţi" şi le amintesc mereu de centrul de tratament de la Spitalul Colentina unde pot veni, gratuit, să facă tratament cu metadonă. Sau, măcar, le dau de grijă dependenţilor să nu mai "bage legale" sau să-şi aleagă venele proaste.
 
"Apostolii" ăştia din Bucureştiul întunecat nu închid oameni, nu dau amenzi, nu confiscă, nu judecă, ci informează şi culeg poveşti. Pe unele dintre ele le acoperă documentarul, creând o frescă de personaje mai mult sau mai puţin pitoreşti, ca prestatoarea de servicii sexuale îmbrăcată în animal print, care vorbeşte calmă despre prostituţie ca despre prima şi cea mai veche meserie a lumii, despre mafia peştilor care înşeală fete tinere, cerându-le în căsătorie, şi despre clientul ei săptămânal, cu fetişuri la care ea se supune, sau ca dependentul de heroină de la colţul străzii care face rime pe ritm de rap. E o candoare cu care filmul îşi învăluie aceste exponate (dur spus "exponate"), e o responsabilitate pe care filmul şi-o asumă, aceea de a nu judeca. Cinematografic, alegerile stilistice nu au fost atât de controlate încât să poată fi vorba de un parti-pris, modul în care e filmat şi montat documentarul urmăreşte mai degrabă o logică intrinsecă, brută, a observării unui fenomen şi nu dorinţa de a ţine un anumit discurs. Asumarea responsabilităţii vine la alt nivel, acel al temei. E o proximitate, atât la nivel real, între cel care filmează, noi, spectatorii români sau chiar cei din capitală, şi cei filmaţi, cât şi la nivel conceptual, între documentarist şi personajele sale. Apropierea pe care o explorează filmul e cea care îţi dă fiori şi impresia că personajele îţi aparţin.


În orice caz, e o întâlnire care te marchează, pe fundalul sonor al celor de la Subcarpaţi. Dacă nu mergeţi noaptea pe străzile rău famate ale Bucureştiului, ar trebui măcar să vedeţi acest documentar ca să aflaţi poveştilor celor care stau ascunşi. Mulţumesc festivalului de film de la Sibiu că am ajuns să descopăr asta. Sunt sigură că şi regizorul are ceva de spus...