Cannes 58: Clasicisme & experimente

După o primă zi destul de relaxată şi o deschidere care a fost cea mai scurtă din istoria Cannes-ului, festivalul a intrat pe viteza de croazieră. Două teme par să se desprindă, deocamdată, din caleidoscopul de filme văzute: tema vinovăţiei - individuale şi colective - şi tema irakiană.

Uneori, ele se îmbină într-un singur film - cum e cazul lui Bashing, al japonezului Kobayashi. Bashing e un film de ficţiune destul de şters, care ar fi avut de cîştigat dacă ar fi fost documentar. Dar el atacă un subiect foarte sensibil în Japonia: hărţuirea celor care au supravieţuit răpirilor în Irak. Pare de necrezut, dar societatea niponă consideră că aceia care au fost răpiţi şi apoi eliberaţi sînt o ruşine pentru ţara lor şi ar trebui să-şi ceară scuze poporului japonez pentru "jena" provocată! Unii au şi făcut-o, iar Bashing, deşi film de ficţiune, cum spuneam, se inspiră din cazuri reale. Problema peliculei lui Kobayashi este că refuză orice empatie cu personajul principal - o fată, ea însăşi cu probleme de comunicare - şi că păstrează un ton rece şi inexplicabil de distant pe toată durata filmului.

Caché al lui Michael Haneke, pe de altă parte, este un film impecabil scris, regizat şi jucat (Daniel Auteuil şi Juliette Binoche ar merita premiile de interpretare!) - cel mai bun film al austriacului de la Funny Games (1997) încoace. Din păcate, marea lui subtilitate artistică şi tehnică nu este dublată şi de o onestitate pe măsură: Caché este un film manipulator şi tezist, care distilează - fără a avea, fireşte, aerul că o face - ideea că occidentalii ar fi vinovaţi de ce se-ntîmplă în Irak, iar arabii ar fi - toţi! - nişte victime...

Am căutat-o, în zadar, pe marea noastră Luminiţa Gheorghiu printre actorii filmului, ştiind că ea colaborase cu Haneke la Code inconnu. N-a fost de găsit, aşa că a trebuit să aşteptăm ziua de luni, 16 mai, pentru a o descoperi - extraordinară - în Moartea domnului Lăzărescu, filmul lui Cristi Puiu prezentat în secţiunea "Un certain regard".

Luminiţa joacă rolul unei asistente de Salvare care vine să dea primul ajutor domnului Lăzărescu (Dante Remus, pe numele întreg), personaj jucat de Ion Fiscuteanu. Filmul (regizat de Puiu pe un scenariu scris împreună cu Răzvan Rădulescu) are o intensitate a intimităţii cu care cinematograful românesc nu s-a mai întîlnit, fiind - de fapt - o "piesă de cameră" purtată de colo-colo cu maşina Salvării; nu este - aşa cum s-ar putea crede - o "demascare" a sistemului medical, ci o coborîre în infernul suferinţei, o trecere Dincolo asistată - neputincios - de halate albe...

Evenimentul zilei de duminică a fost, fără îndoială, prezentarea - în afara competiţiei - a celui de-al treilea episod (Revenge of the Sith) din Războiul stelelor, cu conferinţa de presă ce a urmat şi la care au fost prezenţi regizorul George Lucas şi actorii Natalie Portman (rasă în cap!), Hayden Christensen şi Samuel L. Jackson. (Sau poate petrecerea Star Wars, unanim considerată cea mai proastă din istoria Cannes-ului "pentru că Lucas e un zgîrcit"!? Who knows...) Dar filmul cel mai şocant al competiţiei, văzut imediat după, a fost Batalla en el cielo al lui Carlos Reygadas, care începe şi se termină cu o scenă explicită de felaţie. Este al doilea film al regizorului mexican, care a făcut senzaţie acum doi ani cu debutul său, Japon; de astă dată, Reygadas convoacă o familie modestă (majoritatea actorilor sînt neprofesionişti), o aruncă într-o situaţie disperată (răpirea unui copil, apoi moartea acestuia) şi observă efectele asupra pater familias (şoferul unui general) într-o poveste care pune sub lupă, în lungi cadre calofile şi cu un simţ foarte personal al atmosferei şi grotescului, "Sfînta Treime" a societăţii mexicane de azi şi, probabil, dintotdeauna: ierarhia socială, frustrarea sexuală şi defularea religioasă. Un film prea ambiţios, poate, amintind de L'Humanité al lui Bruno Dumont (proiecţia de presă a fost marcată de aplauze răzleţe şi huiduieli insistente), dar de o exigenţă şi o rigoare ce impun respectul - şi care confirmă perioada fastă a cinematografului latino-american. (Celălalt film mexican, prezentat în "Un certain regard" - Sangre, regizat de Amat Escalante şi produs tot de Reygadas -, are un aer familiar: tot actori neprofesionişti, cam aceeaşi atmosferă - ceva între Marco Ferreri şi Aki Kaurismaki - şi un final de o frumuseţe stupefiantă, care atinge un soi de burlesc mistic.)

În competiţie, "numele mari" despre care scriam că au plouat peste această a 58-a ediţie şi-au respectat promisiunile (cu o excepţie: Atom Egoyan, pierdut, cumva, între dorinţa de a face un film mainstream şi obligaţia de a-şi urmări obsesiile; Where the Truth Lies este - după lamentabilul Ararat de acum doi ani - încă un titlu uşor jenant în filmografia sa...). Gus Van Sant a divizat critica propunînd Last Days - parte a trilogiei care mai cuprinde Gerry şi Elephant -, o meditaţie asupra ultimelor zile din viaţa unui rock star (à la Kurt Cobain); Van Sant îşi urmăreşte, din fericire, obsesiile fără a face nici o concesie publicului mainstream: filmul său - poate cel mai frumos din cele văzute pînă acum - seamănă cu o elegie experimentală, avînd în inima ei un personaj numit Blake (interpretat ca-ntr-o transă de Michael Pitt) care nu este, de fapt, Cobain, ci un ipotetic spectru al său - şi, de fapt, nici nu contează: Van Sant explorează o zonă în care puţini s-au aventurat pînă la el (interioritatea) cu un amestec de directeţe fizică, poezie şi improvizaţie. Filmul său te bîntuie, ca un vis din care n-ai înţeles chiar tot, mult timp după ce ai ieşit din sală.

David Cronenberg, în schimb, şi-a surprins fanii alegînd calea bătută a clasicismului pentru A History of Violence - o poveste delicios de subversivă despre (iar) vinovăţie şi mistificare; filmul are un tempo de western/thriller şi este traversat de un umor negru care duce cu gîndul la Fargo al fraţilor Coen, dar tuşa maestrului este vizibilă pretutindeni - de la interpretările entuziasmante (Viggo Mortensen, Maria Bello, Ed Harris, William Hurt şi newcomer-ul Ashton Holmes) la scenele de sex şi echilibrul ansamblului. Cronenberg este un candidat serios la Palme d'Or.

Asta, dacă nu cumva "durul" Kusturica & ai săi cad pentru clasicismul (iată, cine ar fi crezut?) soft & muzica (pe care o vrei imediat pe CD!) din Broken Flowers al lui Jim Jarmusch: o poveste (tot) destul de mainstream - cu un Don (Juan) căruia-i sună ceasul paternităţii şi care pleacă în căutarea iubitelor susceptibile de a-i fi dăruit un fiu - făcută perfect, cu un simţ al replicilor şi momentelor care creează instantaneu dependenţa de o a doua (a treia...) vizionare. Un film sweet & charming, de luat pe o insulă pustie, a cărui principală forţă - simplitatea şi interpretarea, cam copy & paste după Lost in translation, a lui Bill Murray - ar putea constitui totodată principala slăbiciune şi handicapul pentru un Palme d'Or...

Dezamăgirea (mea, personală) se leagă de Manderlay, filmul lui Lars von Trier, care continuă "saga americană" deschisă - genial - de Dogville; pare de necrezut, dar danezul a ales să surprindă... rămînînd acelaşi ca-n filmul precedent! Acelaşi spaţiu de joc brechtian, acelaşi voice over al lui John Hurt, opt capitole (fără epilog), ba chiar şi "Young Americans" al lui David Bowie pe genericul final - cu (aproape) aceleaşi fotografii în chip de background politico-social... Singurele schimbări sînt în distribuţie: Bryce Dallas Howard (fiica lui Ron H.) a înlocuit-o pe Nicole Kidman în rolul lui Grace, iar Willen Dafoe, pe James Caan în cel al Tatălui-gangster (Lauren Bacall apare şi aici, dar moare după primele cinci minute). Plus "tema" = rasismul (cu vinovăţia aferentă). Senzaţia este de supă reîncălzită la foc mic; filmul are mai mult umor ca Dogville, situaţiile şi întorsăturile lor sînt mai "deştepte" decît acolo - dar filmului îi lipseşte şi emoţia, şi climaxul cathartic din filmul de acum doi ani. Este aproape clasicizarea unui experiment, acest Manderlay - şi nu e nici un paradox că, tocmai de aceea, a plăcut mai mult unora (anglo-saxoni) decît Dogville; dimpotrivă!