Competiţia celei de-a 58-a ediţii a Festivalului de Film de la Cannes începe, ca să zic aşa, să se normalizeze. Aflată aproximativ la jumătate, ea aduce acum în joc marile nume.
Alaltăieri a intrat în scenă David Cronenberg şi al lui History of Violence, la care presa s-a înghesuit ca la nici un alt film (mulţi au rămas pe dinafară.). Cronenberg s-a inspirat dintr-un "graphic novel", adică din benzi desenate, şi a făcut ceva cu totul diferit de cum îi e stilul. Poveste a unei familii care trebuie să înveţe cum să somatizeze faptul că bărbatul a fost înainte ucigaş plătit, filmul a fost gratulat cu aplauze la final, vagi proteste şi o sonoră amendă pentru cei care în timpul proiecţiei au cutezat să rîdă (jurnaliştii sunt obosiţi, iar reacţiile lor tot mai iraţionale). Epurat de efecte şi de acroşeurile psihotice din alte filme ale lui Cronenberg, History of Violence nu e nici măcar, în ciuda titlului, un film despre violenţă, ci mai degrabă despre cum înveţi să trăieşti cu ea. Viggo Mortensen este extrem de precis în interpretarea pe care o dă capului model al familiei model a cărei viaţă model se schimbă radical în momentul în care se află că paşnicul bărbat cu breton căzut cuminte pe frunte a făcut parte din mafia din Est. Maria Bello e foarte prezentă în rolul soţiei adorante care trece prin foc pentru soţul ei pînă la proba contrarie.
Cronenberg face de fapt un thriller psihologic atipic. Eroul va trebui ca, pentru a-şi păstra (mă rog, cît se mai poate) parcela de linişte şi iubire cultivată ani la rîndul, să ucidă mai multe persoane, inclusiv pe propriul său frate. Deşi aparent pare un thriller extrem de bine condus, de o angoasantă violenţă tăcută, filmul deschide mai multe piste subterane, dar totuşi, după părerea mea, nu se ridică la nivelul de subtilitate şi inovaţie al lui Last Days de Gus Van Sant. În acel film erau mult mai multe lucrurile care nu erau spuse, care erau blurate.
Dacă Van Sant se învîrte printre volutele trilogiei, acelaşi lucru e valabil şi pentru Lars Von Trier, a cărui a două parte începuta cu Dogville a trilogiei USA: Land of Opportunities, a avut ieri o matinală proiecţie de presă. Extrem de asemănător precedentului, Manderlay tratează problema rasismului, a intoleranţei etnice în termenii aceluiaşi joc scenografic, ce epurează studioul de aproape orice element de decor. Bryce Dallas Howard (fiica cineastului Ron Howard i-a luat locul lui Nicole Kidman), Issach de Bankole, Danny Glover, Willem Dafoe, Lauren Bacall, Jean- Marc Barr, Jeremy Davies plus o cohorta întreaga de actori necunoscuţi - de culoare sau nu, mobilează decorul ascetic al lui Von Trier, dînd ca şi data trecută, impresia că povestea se putea întîmpla în oriunde alt loc, nu numai în Alabama, unde sclavii negri au fost eliberaţi acum 70 de ani. De pilda, în Irak.
Lars Von Trier nu o exclude. El spune în caietul de presă al filmului că a intenţionat un fel de "comedie morală" despre o fată prostuţă şi idealistă care vrea să schimbe lumea. Şi despre Bush Von Trier spune ca e idealist şi poate deloc rău intenţionat. Dacă nu aduce surprize, Manderlay te incită, ca şi Dogville, să aşezi carne peste schema trasată cu creta prin studio. Primul lucru la care te trimit cu gîndul primele secvenţe face parte dintr-un roman care a inspirat în anii '70 un film - Binecuvîntaţi animalele şi copiii. Nişte băieţi eliberează mai mulţi bizoni dintr-o rezervaţie. Dar aceştia, crescuţi în captivitate, se ţin afară, pe lîngă gard. Nu ştiu ce e aia libertate, nu ştiu ce să facă cu ea. Extrema uscăciune a povestii şi scenografiei îi permit spectatorului să gloseze în voie, iar episodul Irak este poate primul care îi vine în minte. Ceva de genul "Suntem acum liberi. Cum procedăm?", după modelul cărticelelor de odinioară:"Am tăiat porcul. Cum îl preparăm?"