La 45 de ani, Julia Lambert (Annette Bening) e un giuvaier al scenei londoneze (asta prin anii '30). Dar spiritul ei nu e împăcat. Ce năzuinţe absolute îl agită? Ce-ar putea să ostoiască setea Juliei? Răspunsul este: o bere. Şi un trup bărbătesc tînăr şi viguros.
Scris de Ronald Harwood (după o nuvelă de Somerset Maugham) şi regizat de István Szabó, Being Julia e complet ferit de exaltări umede şi blablauri pioase apropo de lumea teatrului. Harwood a fost cîndva garderobierul unui distins actor britanic, Donald Wolfit, şi mai tîrziu a scris o piesă (şi un film) despre asta: The Dresser. Iar Szabó a cîştigat un Oscar pentru cel mai bun film străin cu Mephisto, povestea unui actor german pe care setea de glorie îl transformă într-o marionetă a regimului nazist. Unul dintre cele mai bune filme distribuite la noi anul trecut a fost tot o colaborare Harwood-Szabó, Taking Sides / Le cas Furtwängler (după piesa lui Harwood De partea cui eşti?), în care marele dirijor, suspectat de complicitate cu naziştii, era gratulat de un ofiţer american cu cuvintele "băi, căcat". Acest CV sugerează că Harwood şi Szabó, spre cinstea lor, nu sînt genul de oameni cărora să li se înmoaie genunchii la auzul unei sintagme ca "monstru sacru". ("Sacru, căcat!", ar comenta ofiţerul acela american.)
Cel puţin în cazul Juliei, "monstru profan" sună mult mai adecvat. Pentru o preoteasă a scenei, nici că putea să aibă mai puţine preocupări spiritualiceşti: Julia vrea să fie pe scenă, vrea să bea bere (deşi n-are voie) şi îl vrea pe băiatul ăla - deşi, după cum începe să se înţeleagă destul de repede, băiatul (Shaun Evans) e doar un ţîşti-bîşti descurcăreţ care, imediat după ce-a intrat în lumea bună ţinîndu-se de fusta ei, se lipeşte de o starletă blondă şi tînără. Ce va face Julia în caz de trădare? Cît de tare va fi afectată? La un moment dat, se întrevede posibilitatea unei Julia tragice, a unei Julia-Garbo: ce-ar fi dacă, în pofida aparenţelor, s-ar dovedi capabilă să-şi trăiască profund, pînă la capăt, nepotrivita pasiune? Dar momentul trece şi devine clar că apoteoza masochistă nu intră în planurile Juliei; în orice caz, nu ca opţiune existenţială, ca rol trăit pe bune. (Niciodată nu-şi trăieşte rolurile pe bune; preferă să-şi menajeze nervii.) Nu, adevăratul plan al Juliei Lambert trebuie să fie unul foarte afurisit - unul care s-o anihileze pur şi simplu pe rivala blondă. Suspansul creşte pe măsură ce, sub privirea alarmant de mărinimoasă a divei, rivala se pregăteşte s-o înlocuiască şi în inima publicului londonez; în plus, fata (care nu-i o călcătoare peste cadavre, ci o prostuţă buimăcită de propriul noroc) reuşeşte să stîrnească o uşoară vibraţie în pipa imperturbabilului soţ şi impresar al Juliei (Jeremy Irons) - performanţă de care (putem deduce) nimeni n-a mai fost capabil de vreo 18 ani, sau cîţi ani o fi avînd unicul fiu al soţilor Lambert. Suspansul ţine exclusiv de felul în care blonda o să şi-o ia pe coajă - faptul că o să şi-o ia devine, pentru spectator, o certitudine delicioasă.
Situaţia poate să amintească vag de cea din All about Eve, dar Annette Bening nu e Bette "Nu-mă-atingeţi-pericol-de explozie" Davis. Asta nu înseamnă că e mai prejos. Aş vrea să fiu un cronicar suficient de bun ca să pot evoca, în toată splendoarea lui, rîsul sănătos, deşucheat, de neoprit, care o apucă pe Julia după ce face sex cu tinerelul acela, dar tot ce pot face este să vă comunic bănuiala mea că rîsul lui Bening va rămîne cea mai frumoasă dintre amintirile mele cinefile din 2005. Bening în rolul ăsta face cea mai glorioasă pledoarie în favoarea femeii experimentate, de la Anne Bancroft (alias Mrs. Robinson) în The Graduate. (Şi zău că era nevoie de aşa ceva, într-o epocă dominată de filme cu puştani şi puştoaice, pentru puştani şi puştoaice.) Sigur că, în faţa Sfîntului Petru, Julia n-ar avea mari şanse să treacă drept un personaj admirabil. Nici un personaj din filmul ăsta n-ar avea: sînt oameni superficiali, mai mult sau mai puţin incapabili de emoţii serioase şi durabile.
Asta-i opinia lui Somerset Maugham despre natura umană: nu prea înaltă şi, aş adăuga, ea însăşi superficială, dar tradusă pe ecran cu atîta urbanitate şi bucurie (şi cu o minunată selecţie de cîntece din anii '30 - Kern, Porter, Noël Coward...), încît cinismul ajunge să poată fi citit ca afecţiune: dacă-ţi place viaţa, e greu să nu-ţi placă superba cutră care este Julia. La un moment dat, fiul ei, un băiat serios care tocmai şi-a pierdut virginitatea, îi spune că "lucrul acela" nu i s-a părut mare lucru, iar ea îi răspunde (ce-ar putea să-i răspundă?) că o să mai crească. La 45 de ani, ştie că "lucrul acela" e cam totul - el şi plăcerile legate de teatru: cîte un triumf în public, cîte un rol de îndrăgostită care să-ţi mai învioreze viaţa particulară. Harwood şi Szabó au adăugat propria lor înţelepciune, în materie de viaţă şi teatru, la observaţiile de om de lume ale lui Maugham. Le-au adîncit şi le-au încălzit. Being Julia are genul de lejeritate de care numai talentele grele sînt în stare.