"Mi-e frică de moarte. Cînd în 2001, filmul meu, Marfa şi banii, a fost selecţionat la Cannes, am avut o depresie care a durat doi ani. În acel moment mi s-a declanşat ipohondria. Încă mai am şi azi stări de angoasă şi de anxietate destul de profunde. Cinematograful mă ajută să trăiesc, să-mi exorcizez fricile"- spune Cristi Puiu în caietul de presă al filmului său Moartea domnului Lăzărescu, prezentat alaltăieri şi ieri presei şi, respectiv, publicului cannez. Cristi Puiu, Luminiţa Gheorghiu (botezată Luminata într-una din revistele de aici), Ion Fiscuteanu, Monica Bârlădeanu şi operatorul Oleg Mutu au călcat ieri pe covorul albastru din faţa sălii Debussy. Ei emoţionaţi, publicul numeros. Presa străină a fost alaltăieri nepermis de puţină şi nu ştie ce-a pierdut - unul dintre cele mai bune filme prezentate pînă acum în Selecţia Oficială. Probabil s-au speriat de durată. Dar cele două ore jumate - cît ţine filmul - au un scop, acela de a-ţi da cît mai mult senzaţia de timp real, de a te face martor la ultimele ore din viaţa unui om purtat într-o noapte cu salvarea de la un spital la altul, în vreme ce starea lui se degradează pînă la comă. Puiu are deja stilul lui format - rece, naturalist, minimalist - dar aici reacţia pe care pare să şi-o dorească de la spectator e una viscerală, şi chiar ţi se face la un moment dat rău şi îţi vine să vomiţi căci totul se petrece numai în săli de spital şi în maşina salvării. Iar domnul Lăzărescu se simte tot mai rău, vomită, pe urmă face pe el, în vreme ce doctorii şi asistentele sunt profesionist detaşaţi, chiar se ceartă cu asistenta de pe salvare care pune diagnostice şi îi reproşează pacientului că a băut şi că a făcut pe el.
Este vorba de primul film dintr-o serie de şase pe care Puiu vrea să le numească Şase poveşti de la periferia Bucureştiului, adică şase poveşti inspirate de Eric Rohmer (Six contes moraux), dar în care să fie vorba despre dragoste. În Moartea domnului Lăzărescu este vorba despre dragostea faţă de aproape, iar Puiu (şi scenaristul Răzvan Rădulescu) o văd, pe lîngă referinţele simbolice (Lazăr / Lăzărescu, doctorul Anghel - cel care trebuie să-l opereze finalmente, dar care nu mai apare, etc), prin intermediul unei extrem de fidele realităţii oglinzi. Nimic în plus, nimic în minus - doar ceea ce ştim cu toţii. Strictul necesar. Moartea vine cu viteză de croazieră, iar noi avem viteza noastră de croazieră,nu ne grăbeşte nimic. Noi avem, spune Puiu, o lentoare specific românească, nimic nu pare să ne zgîlţîie, nici măcar apropierea morţii anunţate.
Dacă Jim Jarmusch şi al lui Strangers than Paradise l-au făcut pe Cristi Puiu să vrea să facă film, anul acesta providenţa a făcut ca ieri cele două filme să fie proiectate unul după celălalt, în săli diferite. Broken Flowers e povestea unui bărbat (un Bill Murray de luat acasă) cu un gol imens în el - cam ca statuile de pe lîngă Croazetă, un gol pe care apariţia neverosimilă a unui fiu de 19 ani ar putea să-l umple. Bărbatul pleacă să-şi viziteze iubitele de demult, dar nici una nu pare să fie mama misteriosului fiu. Misterul nu se rezolvă la finalul filmului, şi nici n-ar trebui, pentru că Broken Flowers e un film de o textură aparte, transparent, care vorbeşte prin goluri şi prin figura golită de expresie a eroului ce descoperă odată pentru totdeauna că hazardul ne conduce vieţile. Rînd pe rînd, figura atît de imobilă a acestuia, dedesubtul căreia se petrec însă atîtea, ne dă de înţeles că eroul se gîndeşte ce-ar fi ajuns dacă ar fi luat-o pe altă cale. Broken Flowers e un film cuminte, cu mult umor, cu multă tandreţe. Adevăratul film e în spatele lui.