Impactul ineditului muzical

La 10 octombrie 2013, Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Horia Andreescu, a oferit, în cadrul noii stagiuni, o seară de muzică, cuprinzând trei lucrări foarte diferite ca factură, stil şi gen muzical: Verva pentru orchestră, op. 102 de Dan Dediu, Fantezia pentru pian şi orchestră, op. 56 de Piotr Ilici Ceaikovski, solistă Sofia Guliak din Rusia şi Cvartetul în sol minor op. 25 de Johannes Brahms în versiunea orchestrală a lui Arnold Schönberg. Au fost selectate astfel, lucrări mai rar interpretate de-a lungul anilor, pe care publicul de la Ateneul Român le-a receptat cu interes.

După spusele compozitorului Dan Dediu, Verva pentru orchestră, op. 102, compusă în anul 2003, este o lucrare "ce conjugă două lumi distincte ce vor converge în final. Este vorba de o lume în continuă ideaţie, permanent în priză, pusă pe şotii, energică şi hotărâtă - cu un material muzical ce poate fi caracterizat succint ca folclor dadaizat în măsură binară - şi de o alta cantabilă, plină de speranţă şi iubire, dar tot rapidă şi mereu schimbătoare, asemenea unei călătorii cu viteză mare, realizată pe baza unui material sonor ce s-ar putea defini ca romantism suprarealist în măsură ternară."^[1] Este evidentă intenţia creatorului acestui opus de a omagia Radioul ca mediu social, un spaţiu pe unde, în care coexistă muzica tradiţională, cea de avangardă, jazzul, rap-ul, folclorul, concretismul muzical. Tocmai întâlnirea spiritului Radioului cu muzica a generat această frenezie substanţializată^[2] în Verva pentru orchestră, op. 102.

Pe scenă, doi solişti vocali - Constantin Cocriş şi Răzvan Georgescu - erau amplasaţi în stânga unui aparat orchestral foarte mare, ce cuprindea alături de instrumentele uzuale: pian, harpă, corn englez, fluiere, piculină şi percuţie. Am avut senzaţia că sunt plimbat printr-un Disneyland muzical în care întâlneai personaje precum Un american la Paris, balerina Ida Rubinstein, dedicatara Bolero-ului lui Ravel, o marionetă pe nume Petruşka, îndrăgostită de o păpuşă balerină, precum şi câţiva dansatori populari.

La un moment dat, după o întinsă zonă de turbulenţe acustice - cu multă percuţie, în care alămurile se grupau într-o fanfară cu toba mare în frunte - se adera la o suprafaţă sonoră mai calmă, plină de lirism, cu un solo de corn englez înamorat. Plonjai într-o lume a Barocului unde câţiva soli se opuneau grupului tutti. Şi din nou un salt în timp, însoţit de volubilitate. Un avânt şi o stare de spirit vecină cu cea sugerată de emisiunile de dimineaţă ale Radioului, în care ritmul şi mai ales tempo-ul alert al unei piese îndeamnă omul, de abia trezit, să ţâşnească euforic din casă, spre locul de muncă.

Pe ritmuri de bolero, soliştii vocali cântau un verset din Psalmul 31: "Fericit bărbatul căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug". Glissando-ul trombonilor şi crescendo-ul timpanilor formau o enclavă sonoră reliefată. Auzeam apoi o combinaţie stranie de pian la patru mâini peste care răsuna un fluier şi o trompetă cu surdină. O lume dihotomică în care sporadic, dialogul se contracta, se chircea până la onomatopee, precum oho-ha, oho-ha şi se prelingea într-un solo jazzistic de percuţie. Apoi intenţiile erau brusc etufate: o Pauză Generală.

Dan Dediu simte instrumentistul din orchestră; îi scrie fiecăruia o epistolă sub forma partiturii unice, fiindcă ludicul e la el acasă, freamăt şi vervă, tot ce ţine de viaţă şi de omul în devenirea lui pre-sapienţială. Iar muzicienii din Orchestra Filarmonicii George Enescu au înţeles demersul artistic şi au reuşit să îşi adapteze cântul, după spiritul atât de nărăvaş al acestei lucrări dedicată aniversării 75 a Radioului.

A urmat Fantezia pentru pian şi orchestră în sol major, op. 56 de Piotr Ilici Ceaikovski în interpretarea Sofiei Guliak. Lucrarea a fost compusă în 1884 şi după două decenii a dispărut din repertoriu, pentru ca de curând să fie din nou cântată pe scenele de concert. În cele două părţi, Quasi Rondo şi Contrastes, diferenţa de densităţi sonore este evidentă, în special în partitura pianistică.

Sofia Guliak a început studiul muzicii în oraşul ei natal, Kazan din Rusia. A absolvit Conservatorul de stat din Kazan, la clasa profesoarei Elfiya Burnasheva. Apoi a studiat la Paris, la École Normale de Musique «Alfred Cortod» şi s-a perfecţionat în Italia cu Boris Petruşanski şi la Londra, la Royal College of Music, cu Vanessa Latarche.


Sofia Guliak este laureată a unor concursuri internaţionale precum William Kapell - SUA, May Lind - Helsinki, Tivoli - Copenhaga, Gyeongnam - Coreea de Sud, San Marino şi Bussoni - Italia. A obţinut Medalia de Aur Princess Mary, la Concursul Internaţional de la Leeds şi Premiul III, la Concursul Marguerite Long de la Paris. Pianista a concertat alături de London Philharmonic Orchestra, Finnish Radio Symphony, Royal Liverpool Philharmonic Orchestra, Halle Orchestra, BBC Scottish, Deutsche Staatsphilharmonie Rheinland-Pfalz, precum şi cu orchestrele Filarmonicilor din Sankt Petersburg, Rio de Janeiro, Bologna, Leipzig, Helsinki, Copenhaga, Shanghai, Orchestre National de France, Morocco Philharmonic, Ulster Symphony şi Orchestra Fondazione Arena di Verona. A participat la festivaluri precum Klavier Ruhr Festival, Chopin Festival, Liszt Festival de la Villa d'Este, Festival du Sceau, Nordlys Festival, New Zeeland Piano Festival, Ravello Festival. Sofia Guliak este adesea invitată în jurii internaţionale ale unor concursuri de pian în Italia, Serbia, Franţa, Grecia şi USA. Artista susţine cursuri de măiestrie în China, Italia, Australia, Filipine, Hong Kong, Noua Zeelandă. De asemenea, predă pianul la Royal College of Music din Londra.

La Bucureşti am ascultat-o pe Sofia Guliak în Fantezia pentru pian şi orchestră de Ceaikovski. Ea cântă în forţă. Stăpâneşte tehnica pianului, demonstrează la fiecare măsură virtuozitate şi o abordare foarte profundă a textului muzical. Sunetul ei pare blindat cu un aliaj de navă extraterestră. Cadenţele, extrem de dificile, le spulberă pur şi simplu, precum o joacă. Are o voinţă interpretativă ieşită din comun şi, totodată, o grozavă autocenzură stilistică. Cât de frumos a sunat momentul din debutul celei de-a doua mişcări, Contrastes, unde violoncelul solo contrapuncta cu un vibrato senin melodia pianului. Artista extrăgea din instrumentul la care cânta maximum de sonoritate, în sensul calitativ, generând câmpuri sonore ample, unitar îmbinate. Iar zonele de culminanţie erau îndelung elaborate tensional.

La cererea publicului, pianista a interpretat finalul din Sonata nr. 6 de Serghei Prokofiev, cu o uimitoare severitate, relevând stilemele prokofieviene.


În a doua parte a concertului simfonic de la Ateneul Român am ascultat Cvartetul în sol minor op. 25 de Johannes Brahms, în varianta orchestrală a lui Arnold Schönberg.


În cele patru mişcări ale opusului, Allegro, Intermezzo, Andante con moto şi Rondo alla Zingarese, dirijorul Horia Andreescu a relevat caracterul simfonic al muzicii de cameră brahmsiene.


Finalul alla zingarese a fost interpretat prin redarea caracterului său improvizatoric şi rapsodic. Stilul specific ungar, bine integrat în versiunea lui Schönberg, era aici în mod activ realizat, iar ingredientele - şi mai ales nervul specific acestei muzici - conferea o energie sporită.

Ne place să ascultăm felurite creaţii. Diversitatea se erijează în duşmanul obsesiei. De aceea, cred că e bine să ne ferim de omul unei singure lucrări muzicale.