Ediţia cu numărul 58 se apropie vertiginos de final. Totuşi, pronosticuri pentru Palme d'Or s-au făcut încă din prima zi, fără ca cineva să fi văzut filmul lui Jarmusch, Broken Flowers , pe care respondenţii sondajului efectuat în faţa Palatului Festivalului l-au dat ca favorit din oficiu. În ceea ce priveşte gusturile şi pronosticurile mănunchiului de jurnalişti francezi şi străini care în ediţii zilnice ale revistelor Film français şi, respectiv, Screen International, dau note filmelor care tocmai au fost prezentate - şi acestea sunt amestecate. Ceea ce e bizar să descoperi se reduce la expresia noastră cu Măriile şi pălăriile. Mulţi au adorat Elephant şi Gerry , dar li s-a aplecat de la ultimul film al lui Gus Van Sant, Last Days. Alţii spun că n-o fi Broken Flowers al lui Jarmusch mai bun ca Ghost Dog ori Dead Man, dar e totuşi drăguţ şi cald. Cel mai bine pentru un jurnalist e să nu se hazardeze în a face pronosticuri bazate pe propriile gusturi pentru că poate avea surprize neplăcute, cum s-a întîmplat de pildă anul trecut, cînd Fahrenheit 9/11 al lui Michael Moore a primit Palme d'Or-ul, iar un puşti japonez premiul de interpretare masculină.
În aşteptarea lui Don't Come Knocking al lui Wim Wenders, care se proiectează pentru presă în această dimineaţă, să mai spunem că tot în competiţie am văzut mult lăudatul Sin City realizat de Robert Rodriguez şi Frank Miller, după benzile desenate ale acestuia din urmă. Trebuie spus de la bun început că, după Star Wars, filmul e aici la Cannes pe locul doi al celor mai mediatizate filme. Chiar în timp ce scriu se desfăşoară conferinţa lui de presă, la care iau parte, pe lîngă regizor, actorii Mickey Rourke, Benicio Del Toro, Michael Madsen şi Brittany Murphy. Am luat aici în mai multe zile mai multe numere ale unei reviste consacrate în serial şi exclusiv numai lui Sin City. Fireşte, interesul vine şi din faptul că regizor mai mult ca secund a fost Quentin Tarantino, care a semnat un episod al filmului, Sin City e însă mult zgomot pentru nimic. E adevărat că este extrem de arătos, filmat în alb-negru, cu fugare pete de culoare - o pereche de ochi verzi, un păr blond ca aurul, nişte buze rujate - e adevărat că este extrem de fidel benzii desenate - sunt cadre întregi care par desenate cu creionul - dar nu e suficient ca să-ţi capteze interesul pentru mai bine de două ore. Povestea este defectuos scrisă, violenţa e de cele mai multe ori gratuită, lipseşte umorul lui Tarantino. Pe scurt, plicticos. În orice caz, interesul criticii a fost relativ redus, aceştia nu au umplut sala şi asta nu din pricina ploii care a tot lovit "staţiunea" Cannes, vînturîndu-i pe cinefili de pe Croazetă.
Cu părere de rău trebuie să spun că deocamdată n-am găsit nici o cronică la filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu în reviste cu excepţia unei penibile notiţe din revista Le film français unde se făcea o dublă greşeală scriindu-se că al nostru Cristi Puiu a mai fost la Cannes în secţiunea Cinefondation şi că e ungur. Eterna poveste. Avem deci cu atît mai multe motive să ţinem pumnii strînşi ca filmul lui Puiu să ia pe 22 Premiul secţiunii "Un Certain Regard".