Recunosc că îi invidiez pe cei care au avut prilejul să urmărească şi să trăiască acest proces de maturizare. Pentru mine, un nou om, o nouă întâlnire (şi pentru cei ca mine), biografia festivalului Astra la ceas aniversar a fost proiectată pe ecranele din cele două săli din Casa de Cultură a Sindicatelor din Sibiu, sub forma unui documentar animat realizat de Carmen Lidia Vidu. Aşa că, am avut plăcuta surpriză, de fapt, revelatoarea surpriză de a descoperi, practic, lângă mine, un festival de-o seamă cu mine, care a întâmpinat nume mari din cinematografia documentară şi antropologică din ţară şi din lume şi care, acum, mă întâmpină pe mine. De marţi, 15 octombrie 2013, până duminică, 20 octombrie 2013 suntem invitaţi să luăm parte la aceste întâlniri, pe care le propune, conceptual, documentarul, ca gen şi, practic, festivalul, ca prilej de manifestare, între noi şi cei de pe ecran, noi şi cei din spatele camerei de filmat, noi şi ceilalţi spectatori.
Primul film proiectat în cadrul festivalului a fost Google and the World Brain, un documentar cel puţin tulburător, în regia lui Ben Lewis, despre puterea informaţiei şi despre cum omul, stăpânind tehnologia, ar putea ajunge, într-o zi, să fie pur şi simplu perimat, pierdut într-un labirint făcut din octeţi, al cărui plan l-a pierdut pe drum. Faptele sunt simple, în 2002, corporaţia Google Inc. pune în aplicare ceea ce părea a fi doar o idee îndrăzneaţă, sau mai bine spus, o idee atât de îndrăzneaţă încât părea imposibil de realizat. Realizează contracte cu cele mai mari biblioteci ale lumii şi începe să scaneze milioane de cărţi, cu scopul de a crea o bibliotecă gigantică online, care să cuprindă absolut toate cărţile din lume, promiţând rapiditatea accesului şi rapiditatea gestionării informaţiei, printr-un motor intern de căutare, care să facă sinapsele în acest creier ce urma să fie constituit şi care avea să fi citit toate aceste cărţi. Ceea ce, pe bună dreptate, s-a dovedit a fi un cal troian virtual.
După începerea demarării acestui proiect, mai bine de jumătate din cărţile deja scanate erau (sau ar fi trebuit să fie) protejate de legea drepturilor de autor. Google nu punea la dispoziţie lucrarea în întregime, dar părţi majore ale ei puteau fi accesate prin intermediul acelui motor de căutare, care îţi permitea să desfaci cartea ca pe un puzzle şi să-i vezi piesele (snippets). Inevitabil, disputa s-a purtat între cei de la Google, care încercau să acopere totul într-o aură de idealism progresist, în care colosala invenţie să fie pusă în slujba lumii, promiţând, totodată, despăgubiri autorilor deja afişaţi pe spaţiul virtual fără voia lor, şi reprezentanţi ai asociaţiilor scriitorilor din întreaga lume, împreună cu asociaţii ale bibliotecarilor din întreaga lume, care propovăduiau un interes economic, deasupra oricărui pretext utopic, venit la pachet cu câteva filosofii apocaliptice dezvoltate pe baza acestui concept. Cum ar fi dacă cineva ar deţine această cantitate colosală de informaţie, să spunem că ar pune-o la dispoziţia lumii, pe baza un acord stabilit, bănesc sau nu, dar apoi ar opri accesul la informaţie? Reprezentanţii Google arătau dezastrele pe care distrugerea (intenţionată sau calamitată) a bibliotecilor le pot provoca şi cum caracterul ireversibil al pierderii unei bucăţi materiale de hârtie ar putea fi înlocuit de fluxul continuu de informaţie prevăzut de stocarea informatică. Dar câte din societăţile lumii au acces la această modalitate de informare? Şi mai ales, deţinerea unui bun în spaţiul virtual şi acordarea unei permisiuni de folosire, prevede ca furnizorul să aibă acces la datele utilizatorului, ceea ce ar însemna că Google ar fi putut deţine datele despre toate informaţiile accesate pe platforma lor, de către cine, cu ce scop, etc.
Într-un cuvânt, toate aceste efecte imprevizibile (spun unii) sau perfect calculate şi dorite (spun alţii) pe care le-ar putea avea acest proiect, a declanşat mai multe dispute, decât acorduri şi tratate între taberele adverse şi a culminat cu un proces, în 2011, la un tribunal din New York, prin care proiectul a fost sistat, până la găsirea unei formule prin care să se împace binele pe care îl promit cei de la Google şi răul pe care îl prevăd ceilalţi.
Filmul e un cumul de interviuri, obţinute cu greu, după spusele regizorului, legate printr-un fir mai degrabă argumentativ, decât expozitiv, ceea ce te face să ieşi din sală cu senzaţia că cineva a descifrat Apocalipsa după Ioan. Caracterul de distopie Science Fiction (but not that fictional) e dat de paralela realizată de regizor între eseul scriitorului H.G.Wells, din 1937, denumit - cum altfel? - World Brain, şi derularea faptelor din cazul real, paralelă potenţată şi cu o atmosferă sonoră, muzicală destul de apăsantă, iar întreaga poziţie pe care o ia filmul (încercând să pară obiectiv, alternând punctele de vedere, dar devenind destul de pronunţat în favoarea unei singure teze, prin anumite trucuri cinematografice - lungimea cadrului, ceea ce alegi să arăţi din replicile oamenilor, încadraturi) e provocată şi de secretoşenia celor de la Google (corectă din punct de vedere legal, dar stipulată, ca fiind o mărturie a maleficului), care au refuzat să furnizeze material pentru acest subiect.
Până la urmă, documentarul acesta face un lucru foarte bun, aducând la suprafaţă chestiuni pe care nu le-ai fi bănuit. Meditând la film, mi-am dat seama că dacă aş fi auzit despre proiectul celor de la Google aş fi zis un simplu "Ce tare!" şi aş fi continuat să răsfoiesc paginile unei cărţi. Însă nu întotdeauna ceea ce e entuziasmant, heirupist sau idealist este şi realizabil sau dezirabil. Dacă Google Inc. este sau nu o organizaţie care vrea să aibă toată puterea înformaţiei în spaţiul lor, nu se poate demonstra doar prin această poveste, însă e bine să filosofăm şi să medităm înainte să le mai vină şi altora astfel de idei.
P.S.: Cine nu are drum prin Sibiu, să-şi facă!
Descarcă broşura Astra Film Festival, 2013, aici..