La rândul meu, ştiu că voi pleca acasă de la Astra Film cu maxim 15-20 de filme bifate. Asta e. Dacă aş începe să regret toate filmele şi spectacolele de teatru pe care nu le-am văzut în toţi anii ăştia, aş scrie bocete în versuri, nu cronici. Iată de ce cele două filme de mai jos, pe care le-am văzut în a patra zi de Astra Film, sunt dovezi că filmele pe care le vezi sunt mai importante decât cele pe care nu le vezi, din simplul motiv... că eşti acolo. Că te dedici spectacolului cinematografic, că te cufunzi în întuneric, că uiţi de alte lucruri şi că ele sunt filmele pe care ai ales să le vezi. Iar în cuvântul "ales" stă multă încredere, de unde şi, pe urmă, satisfacţia / dezamăgirea pe măsură...
Coreea de Nord, nimic de invidiat (r. Adelin Petrişor, România, 2012). Satisfacţie, în cazul acestui reportaj al lui Adelin Petrişor despre Coreea de Nord, e mult spus. Nu pentru că publicul din sală n-ar fi ştiut, cel puţin în linii mari, cât de cumplit e locul ăla pe Pământ. Dar simplul fapt că vezi din nou imagini de acolo, indiferent de cine le-a filmat, cu oameni robotizaţi de la atâta frică şi propagandă, cu parade întinse până la linia orizontului, alcătuite din mii de soldaţi pe care zoom-ul camerelor echipei lui Adelin îi surprinde aţipind în picioare de oboseală, este un şoc.
Vorbim de un sistem care, prin forţa de supraveghere a fiecărui individ, face ca orice altă dictatură să pară blândă. A lui Ceauşescu, în 1989, era aproape o joacă în comparaţie cu nivelul absolut de absurditate, care există azi în Coreea de Nord. Sigur, am fi "evoluat" şi noi dacă nu s-ar fi oprit jocul, pentru că "potenţial" exista. Şi, din păcate, există încă... În sfârşit. Cu privire la această şocantă Coree de Nord - în care propaganda lui Kim Jong-il susţinea în mod oficial că el n-avea nevoie de WC şi că la naşterea lui s-au schimbat anotimpurile - Adelin Petrişor practic confirmă, prin filmări strecurate, intense, ceea ce se ştia. Ceea ce, din păcate, unora dintre români le este dureros de familiar (cozi la ouă, pregătiri epuizante pentru parade, senzaţia de închisoare în propria ţară etc.).
"I absolutely wanna go to North Korea. I love vintage!", scria cineva pe YouTube, la unul dintre filmuleţele despre Coreea de Nord. Aşa se explică, poate, de ce sala în care s-a proiectat filmul la Sibiu a fost plină de tineri. Bine, şi pentru că era un reportaj de Adelin, dar e tot mai evident că subiectul epocii comuniste este, pentru tot mai mulţi, unul exotic. Ba chiar amuzant şi bun de folosit sarcastic pe Facebook, pentru cât mai multe like-uri. Dar ceea ce cred că ne scapă este că ne distanţăm relaxant de Coreea de Nord doar pentru că suntem pe alt continent. Dacă am fi mai aproape, să zicem în Coreea de Sud cu care Phenianul oricum se află, încă, în stare de război, am fi cuminţi. Şi, poate, mai responsabili cu sarcasmele, având în vedere că până şi cel mai umil muncitor din Coreea de Nord poate fi ucis dacă face o mişcare greşită la TV şi-l vede toată ţara. Spun asta referitor la coreenii pe care reportajul lui Adelin i-a prins aţipind sau schimonosindu-se. Da, înainte de toate acest film e un document cu consecinţe, care nu pot fi atenuate chiar dacă răspunderea a fost asumată de TVR, ca producător.
Leviathan (r. Véréna Paravel, Lucien Castaing-Taylor, SUA, 2012). Sunt două feluri de a vedea acest film: rămânând până la capăt sau plecând pe la mijlocul proiecţiei. Din păcate, paradoxul e valabil pentru că după primele 20-30 de minute deja eşti pătruns în totalitate de "temperatura" acestui eseu stilistic, pe nume Leviathan şi ai putea, după ce pleci, să intuieşti restul filmului. Mă voi explica.
În sinopsis, filmul este o "examinare cinematografică viscerală a realităţii". Nu este o exagerare, documentarul într-adevăr te loveşte din prima secundă, cu o filmare haotică, plină de întuneric; cu zgomote metalice şi cu apă rece care parcă te stropeşte în fotoliul de spectator, cu bucăţi de amănunte din care nu înţelegi mai nimic şi care fac parte din viaţa de zi cu zi a unui vas de pescuit. Asta şi este povestea: aventurile de rutină ale unui vas de pescuit, filmate noaptea, cu pescari care sunt prea ocupaţi cu funii şi năvoade ca să mai vorbească frumuşel în faţa camerei. Documentarul e, deci, în mod firesc un amestec violent de detalii, care transpun fidel viaţa pe vas. Imaginea este, pe bună dreptate, un studiu al întunericului şi al detaliului neliniştitor, al zgomotelor care nu ştii de unde vin. Camerele filmează cele mai nefilmate scene (peşti în agonie, măruntaie în apă, pescăruşi în miezul nopţii), din cele mai neexploatate unghiuri de filmare, cu susul în jos, epuizant - un fel de Irréversible al lui Gaspar Noé, doar că e pe mare... Practic, scopul este de a crea nu imagini ale lucrurilor, ci percepţii asupra lor; percepţii coşmareşti, care fac ca imaginile să îţi rămână în minte ca un vis. Demersul este suprarealist şi îşi face loc cu greu în mintea spectatorului.
Şi, acum, revenim la ideea de dinainte: plictiseala. E un pic ciudat ca tocmai un film intens ca Leviathan să plictisească, dar exact asta se întâmplă pentru că fiecare scenă durează mult peste pragul care confirmă receptarea ei deplină de către public. Dacă ar fi fost mai condensat, să zicem de lungimea unui mediumetraj, probabil filmul ar fi avut efect colosal. În schimb, are un efect construit, adică te străduieşti să-ţi placă, învingându-ţi lipsa (justificată) de răbdare.
Descarcă broşura Astra Film Festival, 2013, aici..