Filmul de mai jos se află în competiţie, poate e chiar printre favoriţii la marele premiu. Dar te asigur că asta nu mai contează deloc după ce începe proiecţia. Poate în cazul altor filme da, e OK să le compari cu alte producţii, însă aici vorbim de un documentar care e atât de mult despre viaţă şi despre om, încât nu te mai gândeşti la alte lucruri. E doar un film între filme şi îl iei ca atare.
Forget Me Not / Nu mă uita (r. David Sieveking, Germania, 2012). E povestea ultimelor luni din viaţa mamei regizorului - Gretel -, bolnavă de Alzheimer, pentru care acesta se întoarce acasă spre a fi cu ea. Dar mama nu-şi mai recunoaşte nici fiul, nici soţul; maladia e galopantă şi în tăvălugul ei mai pâlpâie doar bucăţi de memorie. Documentarul însă dezvoltă un plan paralel, care recuperează pas cu pas identitatea şi trecutul lui Gretel. Femeia asta cu păr alb, cu privire fixă şi zâmbet speriat, care stârneşte acum râsete în sală prin boala ei, care încurcă haios treburile şi zice lucruri total neaşteptate, era altădată un intelectual activ, o emblemă în mişcarea socialistă a anilor '60. Tatăl regizorului este, totodată, o figură esenţială în film, pentru că de el se leagă trecutul complicat al căsniciei cu Gretel. De fapt, acest documentar intens personal al lui David Sieveking este un fel de recapitulare resemnată, cu zâmbetul pe buze, a tot ceea ce a fost dureros şi confuz în căsătorie.
Ca sinopsis, Forget Me Not pare ceva plictisitor şi parcă seamănă cu multe documentare sau filme care vor să stoarcă lacrimi. Dar, ca asociere cu fiul, cu mama, cu tatăl, asociere pe care inevitabil o faci ştiind că vezi o poveste adevărată, filmul te priveşte personal. Iese din biografia cu nume şi prenume a personajului şi te cucereşte, pur şi simplu, cu deschiderea umană incredibilă de care dovadă familia regizorului. Că plângi sau nu, pe parcurs, contează mai puţin decât că te identifici cu drama şi că pui preţ pe valorile atât de simplu ilustrate prin îmbrăţişări, prin confesiuni curajoase în faţa camerei, prin relaţia netrucată de bunătate cu omul bolnav. E unul din puţinele documentare în care oamenii sunt total indiferenţi faţă de prezenţa insistentă a camerei şi a microfoanelor, chiar dacă filmează fiul.
Pe de altă parte, filmul e frumos. Abundă de încăperi luminoase, de privelişti cu Alpii elveţieni, de fotografii vechi, de acorduri de chitară care uşurează receptarea acestui caz, de altfel tulburător. Totodată prin cadraj, prin planuri-secvenţă, prin unghiuri de filmare, documentarul e bine articulat narativ şi exprimă precis schimbările de situaţie, apropiindu-se de modul de lucru din cinema-ul de ficţiune. Forget Me Not, din punctul meu de vedere, trebuie ţinut minte ca unul dintre cele mai directe discursuri despre viaţă, despre cum trebuie protejat binele. Dacă eşti sceptic sau sătul de sentimentalisme, vei fi mai blând după proiecţie, iar dacă eşti excesiv de sensibil, vei primi o lecţie despre cum să fii tare. Chiar dacă sună dulceag ce am scris aici, iată că există filme care te surprind şi te fac mai bun. Da, se poate.
Descarcă broşura Astra Film Festival, 2013, aici..