Un haiku de sunet şi culoare - Horisont la Astra Film Fest, 2013

De la majoritatea documentarelor Astra Film Fest 2013 am ieşit cu o mină mai degrabă serioasă şi cu emoţii restante variind între: impresionată, informată, edificată, gânditoare, tristă, revoltată, mirată, pe alocuri amuzată. Despre toate filmele am descărcat detaliile cele mai impresionante în urechile prietenilor, cărora se pare că le-am dat senzaţia că timp de o săptămână m-am suspus singură unor încercări nu tocmai recreative. Pe de-o parte, asta m-a pus pe gânduri: acest summum de efecte, mai degrabă excitante, decât relaxante, o fi scopul major pe care şi-l propune documentarul? Pe de altă parte, mi s-a părut că e o funcţie naturală, asumată. Şi totuşi.
 
Horisont / Orizont al norvegianului Skule Eriksen, a fost un altfel de documentar. Singurul care mi-a lăsat o senzaţie calmă, de linişte. Filmul e ultima parte a unei trilogii, care mai cuprinde scurt-metrajele: Fjord (2009), film premiat în 2010, pentru cea mai bună imagine, la festivalul românesc Eco-Etno-Folk Film, şi Vinterlys (2011). Cele trei pelicule sunt o încercare a lui Skule Eriksen, regizor, editor de film, producător şi profesor de dramaturgie la Academia de Film şi Televiziune din Oslo, de a direcţiona atenţia spre diversitatea peisajului norvegian, spre natură, în general, şi spre prezenţa ei în filme.
 
Horisont, o poezie de imagine şi sunet de la un capăt la altul, începe cu un haiku al poetului şi pictorul japonez al secolului XVIII, Yosa Buson: "The spring see rising / and falling, rising / and falling all day" (Marea de primăvară se înalţă / şi coboară, se înalţă / şi coboară în lungul zilei). Pe ritmul acesta, al dansului apei, se desfăşoară culorile reci sau aprinse ale imaginilor filmate în zonele de coastă Jæren şi Lista, din sud-vestul Norvegiei, ca un lung haiku legănat în ţipăt de păsări, în vuiet de valuri şi în dramatismul bine dozat al muzicii.
 
Apă în aşteptare: se lărgesc zorile
peste valuri albe, cruci cenuşii. Barca îşi plescăie conturul.
 
Vaporul e croit în forma orizontului,
lumina îngheaţă în apă, pietrele ruginesc în soare.
 
Marea din ţipătul pescăruşului,
o lebădă mută. Albă.
 
Casa roşie, rulota, liniştea.
Casa albă, clapele moi ale pianului,
aerul sângeriu, fân în soare.
Aşteptare.
 
Farul roteşte lumina: alb-negru.
Pescăruşul planează peste pietre umede.
 
Câmp tânăr, cu verdele viu,
formele curate, rostuite,
pietrele fac zid. Copacul strâmb, ca o mână bătrână.
 
Soarele şterge satul cu aur.
Crepusculul inundă leneş şi maşina îndepărtându-se
încet, curb, lin. Strada respiră. Albastru.
 
Bărcile cuminţi îşi joacă tangajul, valurile pocnesc aerul,
niciun om.
Iarna tăcută şi albă, casele lăptoase în mirişte.
Întunericul cenuşiu. Purpură.
 
Lebedele, semiluna singură, albă, galbenă, zgomot de noapte.
 
Apa incandescentă, raţele se cheamă, se adună, se învârt, strigă.
Trece o căruţă, departe, pe drumul mic,
casele liniştite, poate e un om, poate nu. Roţile fărâmând drumul.
 
Stoluri, apa verde sau gri sau alb-albastră, frigul.
Vântul suflă fire de zăpadă.
Sus de tot, elicopterul şi păsările, umbre.
 
Marea de primăvară se înalţă
şi coboară, se înalţă
şi coboară în lungul zilei.
Orizont.