Losing Sonia la Astra Film, 2013

Losing Sonia este primul şi unul din singurele filme văzute în 2013 la Astra care mi-a plăcut cap-coadă şi cu care am reuşit să mă conectez din prima. Documentarul observaţional de tip portret spune povestea Soniei, o tânără călugăriţă de la o mănăstire din Rusia, un personaj cu o prezenţă puternică şi fermecătoare. Involuntar merg prin comparaţie cu Păcătoasa Teodora, un film românesc, pe care l-am văzut de curând în cadrul unui alt festival şi care mi-a rămas destul de proaspăt în minte fiindcă abordează un subiect asemănător. Păcătoasa Teodora urmăreşte, prin prisma unei măicuţe, ritualul tunderii (în monahism), cu tot ceea ce înseamnă pregătirea spirituală şi iniţierea în această etapă. Spre deosebire de Losing Sonia, filmul Ancăi Hirte, premiat în 2011 la Astra în cadrul Competiţiei româneşti, e distant faţă de protagonistă şi se rezumă la a documenta doar partea ce ţine de universul religios, pe care nu mulţi îl înţeleg şi cu care e mai greu să rezonezi. Fiind un subiect delicat, care nu permite o apropiere în raport cu latura umană a personajului, documentarul ratează această conexiune esenţială cu omul şi acest salt dincolo de ce se vede. Cu alte cuvinte, Păcătoasa Teodora rămâne un document vizual a ceea ce reprezintă tunderea în monahism şi nimic mai mult.

Filmul vizionat acum, în cadrul festivalului de la Sibiu, regizat de poloneza Radka Franczak, este o odă (chiar dacă sună pretenţios termenul) închinată vieţii, unde călugăria e doar un pretext pentru a exploata teme grele precum iubirea, pierderea, împăcarea cu sine şi acceptarea unei condiţii. Ceea ce m-a impresionat pe mine sunt uşurinţa şi naturaleţea cu care ne este prezentată Sonia. Departe de intenţia de a ne înfăţişa o lume sacră la care puţini din noi au acces, un univers criptic ce necesită un oarecare grad de înţelegere, filmul excelează prin simplitate. Aici totul devine familiar, de la religie la personaj, iar modul în care tânăra măicuţă vorbeşte despre dragostea de credinţă este atât de simplu, fără pretenţii filosofico-teologice. Nu suntem puşi în faţa unei prezenţe exigente, predicatoare sau moralizatoare, ci dimpotrivă, suntem "aspiraţi" în lumea ei, în modul ei de viaţă, care e de un firesc emoţionant. Activităţile Soniei în cadrul mănăstirii corespund cu activităţile noastre cotidiene; lucrurile se întâmplă natural, regizoarea nu intenţionează să ne arate o lume inaccesibilă, din contră.

Această familiaritate merge şi mai departe, într-o secvenţă finală, unde Sonia îşi vizitează părinţii cu ocazia Anului Nou. Astfel, portretul ei devine complet în sânul familiei, alături de mamă şi tată, care încearcă să găsească un fel de acceptare a condiţiei fiicei lor, însă această acceptare nu e un instrument facil care vine să ridice conflicte. O vedem pe Sonia cântând la acordeon alături de tatăl ei, care încearcă să-şi amintească partitura, în timp ce mama devine o prezenţă delicată şi afectivă, specifică unei figuri materne puternice. Povestea ei despre cum a pierdut-o pe Sonia la 8 ani în faţa şcolii este cea care dă titlul filmului. Trebuie să mărturisesc că această amintire a mamei şi acurateţea cu care mărturiseşte cele întâmplate marchează un moment extrem de emoţionant în film, un moment în care eu am simţit că mă topesc în scaun şi care mi-a oferit o experienţă aparte, cum rar îmi este dat să văd în filme. Pierderea fiicei şi coşmarurile pe care mama le are în mod constant de atunci încolo se prelungesc în prezent. Părinţii sunt cei care trebuie să găsească împăcarea în raport cu situaţia actuală a Soniei şi cu ideea că pierzându-şi copilul în acest fel, altcineva îl câştigă într-un alt context, la nivel spiritual.