Aşadar, TIPOGRAFIC MAJUSCUL!
Un proiect îndrăzneţ teatrologic şi documentar a fost pretextul perfect pentru acest spectacol aparte din punct de vedere al construcţiei, al ştafetei actor-mişcare-personaj-regizor-light-design-muzică, al abordării subiectului aparent datat şi uzat: COMUNISMUL.
Până azi credeam că s-a cam zis / scris totul despre acest subiect şi e cazul să ne îndreptăm privirea ca NAŢIUNE înspre viitor, NU să privim melancolic mereu în trecutul glorios de factură sovietică. De asta mai mult stăm pe loc, decât înaintăm. Pentru că ne ghidăm după "LAS-O, BĂ, CĂ MERGE AŞA...!"
Ingenioasa broşură pentru acest spectacol ne dezvăluie de fapt toate aspectele creării acestui spectacol: "Vieţi paralele - secolul 20 prin ochii poliţiei secrete" este un proiect al Festivalului Internaţional de Teatru Divadelná din Nitra care pune în conexiune artişti, co-producători şi instituţii partenere din şase ţări: Cehia, Ungaria, Germania, Polonia, România şi Slovacia.
Artişti din foste ţări socialiste au creat şase producţii de teatru bazate pe studiul materialelor păstrate în arhivele poliţiei secrete, care a operat în ţările fostului bloc sovietic. Poveşti autentice împletite cu interviuri ale martorilor acelei epoci, agenţi, victime şi alte persoane ale căror vieţi au fost afectate de activităţile poliţiei secrete. Toate aceste producţii îşi vor avea premierele mondiale în timpul Festivalului Internaţional de Teatru Divadelná din Nitra, între 27 septembrie - 2 octombrie 2013.
La prima vedere înţelegi de unde a pornit nucleul acesta de istorie atât de bătătorită de atâtea cerneluri de diverse naţionalităţi. Dar te aştepţi la ceva ce cunoşti, ceva pe care de multe ori nu îţi mai doreşti să-l rememorezi pentru că doare că îţi aminteşte de REGRESIA propriului popor.
A mai existat un proiect de mare amploare şi anvergură, iniţiat de Institutul Cultural Goethe din Bucureşti, care s-a numit Zidul - o reinterpretare dramaturgică şi spectacologică a perioadei de îngrădire prin ZIDUL simbolic berlinez, dar de fapt totul tematiza ÎNGRĂDIREA de orice fel cu care te confrunţi ca individ într-o perioadă dictatorială. Propriile limite pe care le accepţi supus, fapt care îţi amputează personalitatea şi te transformă într-un instrument al FORŢEI şi al REGIMULUI, un lacheu fără demnitate care se lasă făcut slugă fără să protesteze.
Am analizat de multe ori, din prisma germanistică, această mişcare istorico-teatrală, ajungând la nişte concluzii abolut halucinante... când realizezi câte se pot întreprinde cu puţină imaginaţie şi cu multă documentaţie pe tema aleasă. Această iniţiativă poliţianistică, aproape Sherlock Holmes alike, conferă respectivei creaţii o notă de personalitate şi o tuşă de creativitate specială, care înnobilează produsul final, adică SPECTACOLUL!!!
Iar SPECTACOLUL este de-a dreptul NO COMMENT... cuprinzător, surprinzător, plin de suspans dozat inteligent, de light-design, de sunete de temniţă... şi de ACTORI... buni, darnici, tineri, plini de avânt şi curaj... rezultatul te lasă uimit ca o tură într-un montagne-russe când ai rău de înălţime. Îţi şi place, dar mai ales nu înţelegi cum ai suportat chinul acela catharctic... Sunt convinsă că există o strânsă legătură de plăcere care se crează între abuzat şi abuzator... o panică care te paralizează şi nu-ţi mai permite să acţionezi în niciun fel.
Eu în seara aceasta am citit cel mai credibil element al spectacolului - TEAMA / PANICA / OROAREA - în doi ochi ameţitori filmaţi în prim-plan, aceştia fiind parte integrantă din actorul meu prieten, Gabriel Răuţă. Aruncarea aceasta fără paraşută, plutirea în hău, ca mai apoi să se ajungă la paroxismul dureros al morţii personalităţii individului întrupat de Gabriel Răuţă, răstoarnă convingerile moderne care dispun de nişte concepţii viscerale la propriu, lucru care omoară încă din faşă orice descoperire, orice suspans. Se doreşte aducerea HAZARDULUI în prim-plan, blamarea cu orice preţ şi total gratuit. De ce? Când totul s-a demonstrat în seara aceasta, când eu vă relatez, că am văzut actori eleganţi, care-şi purtau personajul cu demnitate şi-l iubeau şi erau în stare să sfâşie pentru a-i apara integritatea. Prin urmare este posibil să faci TEATRU cu ştaif.
Ador UMORUL în general, dar ador umorul savuros de focşănean al lui Gabriel Răuţă... un umor energic, plin de vitalitate, de ancestral, care contrastează perfect cu dramatismul cutremurător al celui care nu mai are nimic de pierdut, pentru că deja nu mai are nimic. Un pic coincide cu deschiderea neamului românesc. Toţi ne invidiază pentru că noi putem supravieţui şi în timpuri de lux, dar mai ales la ananghie. Aşa că avantaje sunt multiple pentru români, doar că ne încăpătânăm să nu acceptăm progresul mult dorit până la capăt. Totul e călduţ şi la jumătate de măsură.
Gianina Cărbunariu aduce "PIAŢA UNIVERSITĂŢII" pe scena austeră a Studio-lui de la Odeon, îşi dă frâu liber tuturor simţurilor şi NAŞTE o revoluţie. O revoluţie de idei care te conduce direct în braţele lui Ibsen cu al său Rosmersholm. Rebekka cea însetată de noi idei, de inovare intelectuală, de universuri noi este însăşi Gianina Cărbunariu. Este un manifest care radiografiază situaţia politică şi socială din România Zilelor Noastre.
Trist este un singur fapt: după ce te amuzi imens şi devii circumspect brechtian, te loveşte Eminescu în viscere cu versul său aproape ca un presentiment sumbru pentru acest popor: "TOATE-S VECHI ŞI NOUĂ TOATE!". Adică nimic nu se schimbă, infecţia există şi colcăie încontinuu, macerând demnitatea acestei ţări, punându-i semnul egal cu PROFIT.