Textul spectacolului Gianinei Cărbunariu, Tipografic Majuscul, este un scenariu bazat în totalitate pe declaraţii, rapoarte de urmărire şi stenograme din dosarul lui Mugur Călinescu, fascinant intitulat "Elevul" (şi rezultat din Operaţiunea "Panoul"...), cărora li se adaugă interviuri (realizate în 2007 de Mihail Bumbeş şi Mihai Burcea, cercetători la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului) cu doi dintre ofiţerii anchetatori. Tînărului botoşenean i s-a închis dosarul după un an, însă în august 1982 a fost diagnosticat cu leucemie, iar în 1985 a murit, mama lui fiind convinsă că a fost iradiat de către Securitate. Totul, în producţia de la Odeon, e "real" - nu doar ceea ce se spune pe scenă, dar şi imaginile cu "inscripţiile duşmănoase", filele de dosar cu declaraţii, analiza grafologică a scrisului lui Mugur, hărţile şi planurile făcute de securişti.
Tipografic Majuscul e un spectacol de ficţiune ready-made (de ce nu documentar? - în primul rînd, nu pentru că o spunea ea însăşi, ci fiindcă Gianina Cărbunariu pune în scenă nu un fapt real în sine, ci dosarul de Securitate al unui fapt real, investighează reflectarea unui caz, un nivel secund al realităţii). Întîi şi-ntîi, trebuie spus că spectacolul Gianinei Cărbunariu nu "trăieşte" din aura de "revelaţie" a poveştii în sine: Mugur Călinescu este unul dintre eroii cărţii lui Marius Oprea, Şase feluri de a muri, iar faptul că Dosarul "Elevul" este practic singurul dintre cele avînd drept subiect un minor (care nu, n-au fost puţine), recuperat integral în arhivele Securităţii (mai e şi Dosarul "Pătratul roşu", din anii '50, dar acolo povestea e mai complexă), l-a transformat într-un studiu de caz pentru o practică a poliţiei politice româneşti unică printre serviciile-surori din Blocul Estic: urmărirea şi racolarea de copii. Ceea ce e cu adevărat senzaţional în Tipografic Majuscul e că teatrul, spre deosebire de literatură sau jurnalism, poate da unei astfel de istorii: corporalitate, viaţă întrupată, raţiune umană. În mare măsură, Tipografic Majuscul face un perfect pandant cu anteriorul spectacol al Gianinei Cărbunariu bazat pe documente din arhiva Securităţii, X mm din Y km, un teatru conceptual care investiga adevărul uman din spatele unei stenograme din dosarul de urmărire al scriitorului Dorin Tudoran. Mai mult însă decît în X mm..., unde înregistrarea era cea a unui dialog în mare măsură informal dintre, totuşi, doi scriitori şi un înalt responsabil politic, mai puţin forţat să respecte limbajul "de stat", acum cei care vorbesc sînt, preponderent, securişti care fac rapoarte, directori şi şefi de partid care "înfierează" în şedinţe şi oameni speriaţi care dau declaraţii şi note informative în faţa poliţiei politice. Citite pur şi simplu pe hîrtie, toate dau o impresie de ireal, de artificial, de fabricat într-un birou spre uzul de lectură al şefilor. Rostite însă pe scenă, totul se schimbă: folosind un sistem de proiecţii cu imagini (din dosar) ale inscripţiilor reale ale lui Mugur Călinescu, care, în prima parte a spectacolului, îi urmăresc şi-i bîntuie (imposibil de şters de pe propriile corpuri) pe cetăţeni ai oraşului, ca şi pe ofiţeri de Securitate, Gianina Cărbunariu construieşte un peisaj al panicii generalizate, al fricii (oamenilor) şi neputinţei (securiştilor), marcat de sunetul repetitiv al unei uşi metalice grele, ca de închisoare, care se trînteşte violent.
Cuvintele scrise de nu se ştie cine sînt ca o molimă ce se întinde, securiştii sînt ca un batalion hilar de intervenţie rapidă care scotoceşte peste tot (mii de probe grafologice, antene printre informatori, profiluri psihologice - în perfectă consonanţă cu reacţia cetăţenilor, protestatarul poate fi oricine, pe urmă ima - ginea lui ipotetică devine tot mai ameninţătoare). Alexandru Potocean şi Mihai Smarandache (cărora li se adaugă Gabriel Răuţă, atunci cînd nu e în rolul de cetăţean) sînt nişte securişti exasperaţi şi-n acelaşi timp prea puţin ameninţători. În acest spectacol (în care toţi actorii, cu excepţia lui Silvian Vîlcu - Mugur Călinescu, joacă roluri multiple - de fapt, e un cvintet actoricesc remarcabil), Securitatea capătă un aer între burlesc şi cinic - anulînd astfel clasicul, anticomunistul, simplistul antagonism între fioroasa şi atotputernica poliţie politică şi societatea rezistentă. Deloc aşa, securişti şi cetăţeni convieţuiesc (sînt vecini de boxă, uneori), distribuiţi în roluri artificiale, pînă cînd conceptele de liber- arbitru şi responsabilitate individuală se diluează în presiunea comună asupra celui ieşit din rolul atribuit: liceanul Călinescu. "Informaţia se face cu oameni", spune un securist în finalul spectacolului. Nu există un decor propriu-zis în Tipografic Majuscul, spaţiul e decupat, cu accente uneori ironice, alteori emoţionale, de lumina "lui Andu Dumitrescu".
Proiecţiile - pe o uriaşă saltea gonflabilă pe care Mugur îşi va declara public, într-un final, supunerea socială - alternează între referinţele documentare şi planuri-detaliu ale personajelor, care le înregistrează vigilenţa sau supunerea, mediind, la fel cum o face şi uzul microfoanelor, între textul de document şi reprezentarea lui. La fel ca în cîteva dintre anterioarele spectacole ale Gianinei Cărbunariu (de pildă, în 20/20, de la Studioul Yorick, şi în Solitaritate de la Sibiu), Tipografic Majuscul are o scenă centrală, de grup, care iese din logica interacţiunilor dinamice, concentrate pînă la esenţă; aici, mama lui Mugur (jucată de Cătălina Mustaţă), tatăl lui (Gabriel Răuţă) şi doi colegi de şcoală (Potocean şi Smarandache) dau declaraţii despre Mugur Călinescu: cum a ajuns să asculte Europa Liberă (la radiocasetofonul primit cadou de la părinţi), de unde a luat cretă (de la colegi), cine mai ştia despre activităţile lui nocturne de scris pe ziduri (colegii) şi cine l-a îndemnat s-o facă sau cine l-a ajutat (nimeni). E un moment aproape la fel de trist precum confruntarea dintre tată şi fiu (aşa cum reiese din înregistrarea datorată microfoanelor plasate în casa lui Mugur): singurătatea celui care a sperat să vorbească în numele oamenilor de lîngă el, în faţa logicii absolute a cuminţeniei. Ceea ce scapă tuturor textelor scrise de - spre Mugur Călinescu şi dosarului însuşi e chiar identitatea profundă a acestui tînăr.
E uşor să-l încarci cu motivaţii ale cititorilor (şi chiar, acum, ale spectatorilor), cu explicaţii şi emoţii ale prezentului. În interpretarea sobră a lui Silvian Vîlcu, Mugur nu e un erou şi nici o victimă - e un adolescent revoltat, cu o altă definiţie a normalităţii, în lumea predictibilă şi resemnată a adulţilor. E doar tînărul care iese în stradă în 2013, la care părinţii se uită cu ochi uimiţi. Restul e în imaginaţia noastră, ca în 1981 într-a securiştilor sau a tatălui.