Ce rămâne, astfel în lumina reflectoarelor, e parcursul psihologic al personajelor, confruntându-se cu aceste probleme, care jonglează cu empatia spectatorului. Liam, fratele "măcelar", e un om redus la instincte, o coliziune între intenţii "bune" şi fapte absolut terifiante, în care instinctul primar, cel al familiei, suferă mutaţii tocmai din cauza pierderii familiei în copilărie. Helen, sora lui, e o Antigonă modernă, dar incoerentă în principii de viaţă, care, aparent, sfidează orice lege a eticii de dragul aceleiaşi valori, a familiei (văzută ca legătură de sânge, cu fratele ei), însă pune la îndoială căminul construit alături de soţul ei. Iar Danny, e un bărbat demn, serios, în care mocneşte un spirit judiciar redus la tăcere de insistenţele soţiei sale şi stins cu desăvârşire de cumnatul său, căruia îi devine complice activ. Axiologia acestui spectacol este, aşadar, dată complet peste cap, iar aceste răsturnări sunt făcute atât de brusc, încât, spectatorul, captiv în sufrageria celor doi soţi, trebuie să-şi recalibreze propriile valori pentru a mai putea empatiza cu vreunul dintre personaje. Ciudat lucru, însă, niciunul dintre personaje nu ajunge să facă pe parcursul piesei nimic din ceea ce ţi-ai imaginat că ai fi făcut tu, ca spectator, sau ai sperat că vor ajungă să facă ei. Asişti, ca musafir neinvitat, la o criză în care lucrurile nu se rezolvă în mod rezonabil.
Comicul, în acest caz, devine absurd, iar motorul acestui comic e în principal, Liam, ale cărui replici şi reacţii, cad uneori ca nişte meteoriţi de pe altă planetă, stârnind sporadic râsul publicului. Aceste frânturi de comic sunt cam singurele momente de detaşare faţă de aceste trei personaje, pe care dintr-o dată, simţi că le priveşti şi că ele nu te pot vedea sau auzi (şi mulţumeşti cumva cerului, că nu eşti băgat în toată treaba asta murdară...). Convenţia despre care vorbesc este în principal susţinută şi de poziţionarea concretă a publicului în sala de la Teatrul Act, prezent pe trei laturi ale scenei, la câţiva centimetri de decor şi, implicit, de personaje. Astfel, implicarea în poveste capătă şi o axă concretă. Textului nu i se poate, totuşi, imputa realismul situaţiei şi oralitatea, chit că pentru urechile sensibile poate reprezenta un bombardament de înjurături şi fraze maliţioase şi chit că motivaţiile personajelor rămân, spre final, conturate foarte fin. În esenţă, spectacolul tratează problema dură a violenţei umane, valabilă pentru orice societate şi o face punând pe tavă tot ce are ea mai rău, rasism, patologie, fetişism, cruzime, inegalitate şi lipsa unor soluţii concrete. Pe deasupra, ataşează acestei probleme filtrul subţire şi înşelător al familiei.
Asta a fost vineri, 8 noiembrie 2013, la Teatrul Act. Mai sunt două zile de poveşti nedescoperite prin teatrele şi spaţiile neconvenţionale din Bucureşti, adică Festivalul Naţional de Teatru Independent, 2013!